–  Tati, tati, știi?! În punga de pufuleți de pe cutie, am găsit ceva ca niște bombonici maro!

– Da, tati, știi?! Pe lume se întâmplă și lucruri din astea mai ciudate… Păi nu căutai tu aseară surprize în punga cu pufuleți?

Abia deschisesem ochii, dar nu mi-a luat mult să îmi dau seama care era subiectul discuției. M-am făcut nevăzută sub pătură la loc, de teamă să nu fiu trasă la răspundere de vreunul dintre ei: de cel mic pentru că am mâncat bomboane fără el, de cel mare pentru că nu mi-am acoperit urmele, iar el a fost nevoit să strângă după mine. Prinsă cu mâța în sac, dar aveam replica pregătită. În definitiv, aceasta fusese recomandarea de la ORL:

– Trebuie să mestecați gumă sau caramele ca să ajutați trompa lui Eustachio să se deschidă..

Bombonicile depistate de el erau de fapt ambalaje de caramele, pe care le folosisem în tratarea primei otite din viața mea. Din responsabilitate față de mediu, nu le-am aruncat direct în coșul cu gunoi menajer. Le-am păstrat pentru cutia cu deșeuri reciclabile. Și ca să nu mă dea de gol în fața copiilor a doua zi, le-am vârât pe toate într-o pungă goală de pufuleți, cu gândul să o îndes pe undeva după ce voi fi terminat. Doar că m-a luat somnul înainte să apuc să îmi duc planul la capăt. Punga a rămas uitată pe capacul cutiei în care îmi propusesem să o fac pierdută. Așa cum era de așteptat, fapta nu a rămas nedescoperită în dimineața următoare. Albert a dat peste punga mea de camuflaj și probabil că instinctul nu l-a lăsat să treacă mai departe. Mamă devoratoare de dulciuri neprinsă, negustor cinstit, nu era și cazul meu de data aceasta! Mi-am recunoscut fapta rușinoasă și după micul dejun i-am lăsat să își aleagă fiecare câte 3 caramele.

Că le plac dulciurile, m-am împăcat de mult cu ideea. Nu este nimic în neregulă cu ei, majoritatea copiilor adoră gustul dulce. Însă nu consider că dependențele mele trebuie să devină și dependențele lor. Mă străduiesc să nu pun semnul egal între copilăria lor și produsele pline de zahăr și conservanți din comerț. Chiar dacă pentru mine dulciurile sunt un refugiu și nici pe ei nu am reușit să îi țin departe de zahăr până la 3-4 ani – așa cum se întâmplă pe la alte case -, ceea ce m-a făcut să mă poziționez în tabăra mămicilor anti-zahăr a fost tocmai dependența mea. Nu mi-a fost greu să observ că după o perioadă în care exagerez cu dulciurile, caut înnebunită prin casă ceva dulce. Si această stare vecină cu sevrajul mă sperie rău de tot. Nu am nevoie de prea multe studii care să mă convingă de răul pe care ni-l poate aduce în organism consumul ridicat de zahăr.

La grădiniță, toate gustările lor sunt dulci, pe afară se mai găsesc binevoitori care să le ofere dulciuri. Însă acasă eu fac regulile jocului și încerc să echilibrez balanța, fără să cadem în extreme:

• Pregătim împreună deserturi la noi în bucătărie.
• Am eliminat zahărul alb din casă și în locul lui folosim mierea sau zahărul de cocos.
• Nu avem sertar de dulciuri.
• Dacă se întâmplă să aibă o poftă, fie că au văzut ceva la vreun coleg de grădiniță sau prieten de joacă, fie în vreo reclamă la TV, mergem în magazin și luăm un pachet pe care îl savurăm în familie. Chiar în ziua respectivă sau într-o zi de weekend pe care o stabilim împreună.
• Dacă suntem în magazin și încep să ceară una, alta, încerc să le redirecționez interesul către variantele fără zahăr sau cu un conținut de zahăr mult mai mic. Dacă nu sunt dispuși să dea înapoi, cădem de acord asupra unor cantități mai mici.
• Păstrăm excepțiile pentru ocazii speciale.
• Pe cât posibil, avertizăm oaspeții că preferăm un fruct în defavoarea unui ou de ciocolată.

Cât despre noi, adulții, năravurile vechi se schimbă greu, dar nu intenționăm să le lăsăm moștenire. O schimbare poate să pornească și de  jos în sus. Ce e bine pentru cei mici, nu are cum să le dăuneze celor mari. Ciocolata din dulap nu a dispărut definitiv. Da, o ascundem de ei și este plăcerea noastră vinovată din serile în doi. Diferența este că acum preferăm ciocolata cu un conținut mai mare de cacao, minim 70%, și nu mai apreciem deserturile care ne lasă senzația că în compoziția lor nu s-a folosit altceva în afară de zahăr.

Este un pasaj din cartea Dincolo de pedepse și răsfăț (Shefali Tsabary), care m-a urmărit toată săptămâna:

 Ca tânără mamă, nu mi-a fost deloc ușor să-mi asum faptul că alegerile mele vor avea un impact asupra altei ființe vii. Alegerea mea de a comanda o cola dietetică sau o apă, cartofi prăjiți sau salată, decizia de a face sport sau de a vegeta în fața televizorului – niciuna dintre acestea nu mă mai privea, de-acum încolo, doar pe mine însămi. (…)totul urma să afecteze, de-acum încolo, modul în care o altă ființă umană va alege, până la urmă, să-și trăiască propria viață. Pot face față unei asemenea responsabilități?

Putem să ne asumăm această responsabilitate de a le fi model? Am fost pregătiți pentru ea atunci când ne-am dorit copii? 

Sursa foto: Pixabay.