Din nou am început anul cu o carte a lui Dr. Shefali Tsabary. Dacă anul trecut a fost despre Părintele conștient, de data aceasta am avut Dincolo de pedepse și răsfăț. A existat și un motiv practic pentru care din teancul de cărți necitite am ales-o tocmai pe aceasta: vacanța copiilor și provocările ei.
Shefali Tsabary este autorul meu preferat din tot ce înseamnă literatură despre creșterea copilului. Și asta pentru că răspunde unei nevoi de care eu am devenit conștientă de-a lungul timpului și căreia i-am găsit explicație în cărțile ei. Eu simt nevoia să fiu parte a ecuației de creștere a copiilor mei. Poate m-am născut cu tot ce îmi trebuia să fiu un părinte liniștit și împăcat, dar până să le dau lor naștere, am pierdut pe drum această avere. Am înțeles și de unde venea rezistența mea la toate cărțile și articolele în care percepeam că odrasla era cocoțată pe un piedestal. Nu pentru că nu rezonam cu informațiile de acolo, ci din cauza unghiului din care erau prezentate lucrurile: acel efect de zoom asupra situației în care părintele și nevoile lui erau scoase din pozal de ansamblu.
Nu sunt un părinte perfect, ba uneori sunt departe de a fi măcar unul bunicel. Dar îmi este mult mai ușor să lucrez cu mine prin prisma ideilor pe care le-am găsit în cărțile lui Dr Shefali. Este ca și cum cineva ar numi și ar reda destul de coerent ceea ce simt și de ce simt.
Dincolo de pedepse și răsfăț face o distincție clară între disciplina bazată pe pedepse și recompense și educația făcută prin conectare. Autoarea exemplifică prin multe situații concrete întâlnite în practica de cabinet de ce nu funcționează această abordare împământenită de generații întregi la nivel mondial.
Ce ne împiedică să ne educăm copiii astfel încât ei să devină autonomi:
1. Propriului stil de parentaj este influențat de tiparele comportamentale la care am fost martori în copilărie. Felul în care interacționăm cu copiii noștri poartă amprenta modului în care părinții noștri ne-au făcut să ne simțim. Indiferent de vârsta biologică, rămânem blocați în capcane emoționale din perioada copilăriei. De regulă, înainte de 10 ani, perioada în care ne-am simțit cel mai lipsiți de apărare și neajutorați în fața furiei, umilințelor, neglijenței și controlului la care am fost supuși.
Fiecare conflict din viețile noastre prezente – din relația cu copiii noștri, cu partenerul de viață sau cu alți adulți – este, într-un fel sau altul, o recreare a copilăriei noastre. Fiecare relație, fiecare interacțiune se bazează pe o amprentă suferită de propriul nostru proces de creștere. Într-un anumit sens, prin urmare, nu există niciun adult printre noi; suntem, cu toții, copii sub acoperire. Când vine vorba despre parentaj, suntem, în multe privințe, niște copii care cresc alți copii.
2. Rolul copiilor noștri este de a ne pune la încercare coerența noastră interioară. Atât de mult m-a marcat această afirmație, încât am preluat-o cu totul. Dacă până să ai copii ai putut umbla prin lume bine, mersi cu tinichelele de coadă, după evenimentul fericit de la maternitate, nu prea se mai poate. Și de asta te convingi treptat, pe măsură ce înaintezi în meserie. Explicația este aceasta:
Tiparele noastre inconștiente conțin o energie extraordinară. Această energie ne face să creăm o atmosferă la care copiii reacționează. Am putea spune că ei ne interceptează vibrațiile emoționale. Aceste vibrații sunt precum aerul pe care-l respirăm, pentru că pătrund peste tot și rămân totuși invizibile. Pentru că funcționează la nivel energetic, adesea în sens contrar cuvintelor și acțiunilor noastre, ele pot fi dificil de recunoscut.
De aceea este nevoie să îți clarifici tot ce ai de clarificat. Fără o analiză conștiincioasă și descâlcirea propriilor tipare emoționale, fără maturizarea noastră, ajungem să încurajăm, fără să vrem, anumite comportamente disfuncționale la copiii noștri.
Conflictele cu copiii noștri pornesc din conflictele noastre interioare. Nu este ușor nici măcar de citit această afirmație, darămite de acceptat. Dar vă provoc să vă gândiți la un singur lucru care vă dă de furcă în relația cu copilul. Vedeți de unde vine și ce anume vă scoate din sărite. Încep eu: explodez foarte ușor când vine vorba de ieșitul din casă cu întârziere și asta pentru că eu am o problemă cu gestionarea eficientă a timpului.
3. Nu suntem prezenți în relația cu copiii noștri. Pentru că în mare parte din timp trăim în trecut sau în viitor, foarte puțin în prezent, în clipa de acum. Copiii noștri simt asta, tânjesc după conectarea cu noi, iar atunci când nu o primesc, își exprimă nevoia în moduri neadecvate.
Copiii își ciulesc urechile și ne acordă toată atenția lor atunci când simt puterea prezenței noastre. Cu toate acestea, în majoritatea timpului relaționăm cu ei nu din contextul prezenței, ci din cel al unor vechi obiceiuri. Nu suntem cu adevărat “aici” pentru copiii noștri. Doar spunem sau facem diverse lucruri pentru a scăpa de solicitările lor copleșitoare. Acest conflict intern între ceea ce facem la nivel de suprafață și ceea ce simțim la nivel inconștient este cel care creează problemele cu care ne confruntăm în relația cu copiii noștri.
4. Nu știm să stabilim corect limite copilului, pentru că noi nu ne cunoaștem limitele. Nu știu dacă aceasta este piatra de moară pe care o duce fiecare părinte în parte, însă recunosc că eu am oareșce carențe din acest punct de vedere. În mare parte, pentru că eu nu îmi cunosc limitele și tind să trag de ele, în general. Pentru mine devine din ce în ce mai evident că setarea și cunoașterea limitelor, atât ale părintelui, cât și ale copilului, sunt esențiale într-o relație funcțională părinte-copil.
Conexiunea afectivă și respectul reciproc pentru limitele personale sunt ambele esențiale pentru dezvoltarea sănătoasă a copilului, ele mergând mână în mână și bazându-se una pe cealaltă. Copiii trebuie să învețe cum să interacționeze la nivel afectiv, respectând, în același timp, limitele celorlalți și, în egală măsură, este important să știe cum să răspundă adecvat atunci când propriile limite sunt încălcate.
Dar ceea ce m-a lovit în moale capului a fost:
Este important să realizăm faptul că limitele nu se stabilesc prin simple mesaje verbale, ci sunt construite la nivel energetic. Felul în care ne comportăm și ne raportăm la noi înșine, oamenii cu care ne înconjurăm, lucrurile care permitem să se întâmple, toate acestea au un impact mult mai mare decât insistențele noastre către cei mici să ne trateze cu “respect”.
5. Nu este vorba despre noi! În cele două cărți am întâlnit destul de des ideea aceasta: copiii noștri nu au venit pe lume cu intenția nici să ne facă pe plac, nici să ne sfideze în mod intenționat. Scopul lor este să descopere, să exploreze, să se lupte, să se bucure de călătoria lor. Nu au acțiunile împărțite în cele două categorii: sfidare sau adecvare. Dr Shefali spune că:
Atât supunerea, cât și sfidarea sunt indicii că parentajul a deviat de la calea dreaptă. Pentru a restabili echilibrul, este nevoie să ne acceptăm copiii exact așa cum sunt.
Mă opresc aici și vă las pe voi să descoperiți cartea și ceea ce ar putea fi de folos în povestea voastră, indiferent că sunteți într-o relație cu un copil mic, un preadolescent sau un adolescent. Cartea este o comoară la casa omului, iar cele de mai sus sunt doar câteva idei esențiale pentru provocările mele de zi cu zi. Ceea ce mi se pare important de reținut este că Dincolo de pedepse și răsfăț nu este o carte doar despre creșterea copiilor biologici, ci și despre reparentalizarea copiilor noștri interiori. Vă recomand să o citiți cu inima deschisă și pregătiți pentru multe conștientizări, pe care ar fi ideal să le notați într-un jurnal.
Cu drag,
Denisa 🙂
Dacă ţi-a plăcut articolul pe care tocmai l-ai citit şi ai vrea să prinzi de veste imediat ce se publică următorul, te invit să urmăreşti şi pagina de Facebook a blogului.
Comments