Fericită și relaxată. Așa eram după cele aproape 2 ore printre rafturile magazinului. Prima mea ieșire la cumpărături post-izolare. Acum parcasem în fața porții și înregistram un mesaj pe WhatsApp pentru prietenele mele. În fugă, din spatele casei, venea spre mine bărbatul.. Să fie supărat pe mine că mă întorceam după 2 ore?! M-ar fi sunat să mă întrebe pe unde umblu. Pe măsură ce se apropia de mașină, expresia lui mă deruta și mai mult. Dar încălțămintea m-a făcut să îmi dau seama care-i erau planurile:
– Te duci să alergi?
– Daaaa, sunt în casă, te așteaptă!
Predare de tură și pe-aci i-a fost drumul.
……………………………………………………………………………………………………………………………….
Pandemia asta ne-a mai învățat câte ceva despre acceptarea de sine. Ne-a arătat că viața nu este despre cât de grozav ești încercând să le faci mereu pe toate și deodată. Că ai nevoie de PAUZĂ. Ca să te refaci tu, să se refacă pământul care te susține. Că noi suntem cei care nu ne luăm timpul și spațiul necesar.
Continuu articolul anterior cu ce NU am făcut în izolare. Și iată că soarele este la locul lui pe cer, pământul încă se rotește și iarba este tot verde. 🙂
1. Nu am fost cel mai bun model de părinți „implicați”.
Am petrecut timp cu copiii atât cât am putut și a fost nevoie. Fără prea multe activități organizate. Spre deloc, chiar. Pentru că nu acesta a fost obiectivul nostru. Am mers mai mult pe mâna lui „dacă noi suntem bine, atunci și ei vor fi bine”.
Au fost zile și zile. Plimbare cu bicicleta, citit, gătit, hârjonit, jocuri diverse sau am grădinărit împreună. Și alte zile în care ne-am rezumat doar la asigurarea nevoilor de bază și de restul ne-am ascuns prin casă. Pentru că mai mult nu am putut. Și suntem în regulă cu asta.
2. Nu am gătit trei mese și două gustări pe zi.
Îmi place să gătesc. Uneori. Găsesc totuși o diferență între a găti de plăcere și a găti de nevoie. Am avut și câțiva ași în mânecă, de care m-am folosit cât am putut de mult: o ciorbă care să ne țină 3-4 zile și să ne asigure cel puțin o masă pe zi, mâncarea pregătită de bunica aproape în fiecare săptămână și care ne potolea foamea pentru alte câteva zile, carnea și legumele la grătar din care mâncam uneori 2-3 zile. Feluri de mâncare rapide. Cine făcea nazuri, dacă nu găseam ceva în mini-stocul de conserve, rămânea cu burta goală.
Gustările au constat în fructe, mere de cele mai multe ori.
Aș putea spune că pe timpul izolării am dus-o destul de bine și am trecut prin bucătărie mai rar decât o făceam de obicei. Pentru anul viitor, intenționăm să umplem rafturile cu zacuscă făcută de mama.
3. Nu am dezinfectat casa de două ori pe zi.
Nici nu aș fi avut cu ce. Am trecut carantina cu o jumătate de sticlă de Igienol. Și acela îndoit cu apă.
Am mizat pe faptul că nu locuim într-o zonă aglomerată, cu foarte puțini vecini, față de care am respectat distanța. Pentru cumpărături ieșea un singur adult o dată pe săptămână, care se dezinfecta la întoarcere.
4. Nu ne-am făcut ordine în toate dulapurile.
Deși am fi avut mare nevoie. Dar au fost mai atractive cărțile. Pur și simplu, acesta fost momentul lor. Așa s-au așezat lucrurile și noi ne-am permis acest moft.
5. Nu ne-am mai cenzurat limbajul la fel de bine ca altădată.
De câteva ori am scăpat porumbelul pe gură și cuvinte mai colorate au plutit pentru câteva secunde în aer. Sunt convinsă că le-au prins și copiii, dar ne-am împăcat cu gândul că nu vor rămâne inocenți pe viață.
6. Nu am participat la orele online de la școală.
Am încercat să ne aliniem timp de o săptămână, dar nu ni s-a potrivit. Am păstrat doar cursurile de limba engleză, care s-au mutat în online la două săptămâni de la declararea pandemiei și la care copiii s-au acordat mai bine.
Nu am folosit „noi” la întâmplare, știm cu toții cum s-a făcut școală în ultimele lunii. Clasa pregătitoare ne-a permis luxul să ne relaxăm și să continuăm lucrul individual pe caietele de la școală. Chiar și așa, rolul de învățător pentru primul nostru născut mi-a scos multe fire albe de păr de fiecare dată.
7. Nu m-am mai implicat atât de mult în conflictele tată-copii.
Încă nu am atins performanța de a mă delimita complet, dar sunt cu un pas mai aproape. Chiar dacă cea mai strașnică ceartă a noastră din această perioadă a pornit de la copii. Nici nu se putea altfel. Acesta este călcâiul lui Ahile al relației noastre.
8. Nu am mai avut pretenții de la mine să fiu perfectă în toate rolurile.
Ce vreau să spun este că în toată perioada aceasta m-am cam ocupat de mine, de creșterea mea, de nevoile mele. Am stat și câte un weekend întreg închisă în birou pentru cursurile mele, câte o zi întreagă sau doar câteva ore, în timp ce copiii și-ar fi dorit să mă joc cu ei.
Toată lumea a supraviețuit, iar eu am mai câștigat un gram de încredere și am pierdut multe de vinovăție. Să îmi iau timp pentru mine și interesele mele aduce mai multă poftă și mai mult dor de ei.
9. Nu am mai petrecut timp în cuplu.
Așa cum începuserăm să o facem înainte de pandemie. Doar noi doi. Și cu asta nu mă simt împăcată, pentru că a fost marele minus al perioadei. Chiar dacă pandemia a adus timpul și spațiul pentru un alt fel de conectare (să citim, să avem grijă de copii și de casă împreună), abia aștept să ne reluăm micile noastre escapade.
Acesta este un exercițiu foarte bun. Puneți pe hârtie tot ceea ce credeți voi că ați făcut mai puțin bine sau nu ați făcut deloc în carantină. Veți obține o imagine a modului creativ în care v-ați adaptat la o perioadă de criză, neobișnuită, neașteptată. Este despre cum să scoateți din ea tot ceea ce se poate, ca să vă îmbunătățiți viața. Unele dintre cele mai mari creșteri se întâmplă în vremuri de criză. Pentru că suntem obligați să schimbăm perspectiva și să îmbrățișăm necunoscutul.
Sursa foto: fotografie din arhiva personală realizată de om la insistențele mele. 😀
