Ne-am mutat din țară. Cum am luat decizia de a pleca și ce ne-a „ajutat” să ajungem aici

Cu un an în urmă, bănuiam că problema mea de sănătate nu avea să fie singura încercare pentru familia noastră pe 2019. La sfârșitul lunii august, bănuiala a devenit realitate. Idila dintre soțul meu și jobul lui avea să se încheie la începutul acestui an. Altădată am fi fost devastați de această veste. Salariul lui este singurul venit al familiei. Dar un glonț mai periculos ne trecuse deja pe la ureche. Joburile vin și pleacă. Noi tocmai ne convinseserăm că sănătatea este cel mai de preț avut. În plus, bătea un vânt al schimbării și prin gândurile lui legate de planul profesional.

Mai întâi am stabilit ce era important pentru noi: să apreciem și să ne bucurăm mai mult de ce aveam deja, să ne rămână mai mult timp pe care să îl petrecem împreună, să fim amândoi prezenți în viața copiilor noștri. Într-un cuvânt, să avem o viață frumoasă și satisfăcătoare din punctul nostru de vedere. Compromisul avea să fie financiar. Cu un venit mai mic ne-am fi descurcat, am fi găsit o modalitate să îl suplimentăm după un timp. Dar era important ca noul job să ofere măcar o provocare, o oportunitate de creștere. Calitatea muncii pe care o depui, mediul de lucru, sensul pe care ți-l găsești în ceea ce faci, provocările de care ai parte sau nu, toate influențează viața de familie. Modelul pe care îl oferi zi de zi copiilor. Nu, aici nu era loc de negociere. Nu la o vârstă la care încă te mai țin puterile, entuziasmul și energia. Nu poți să te sinucizi din punct de vedere profesional la 35 de ani.

Prezicerea.

După doar o lună de căutări, devenea din ce în ce mai evident că în țară era aproape imposibil să găsească un rol care să corespundă experienței și așteptărilor lui. Așa că în luna octombrie a anului trecut, am început să luăm în calcul și alte variante mai de export. Cu noduri în gât și pumni în inimă. Ne plăcea prea mult viața pe care ne-o construiserăm cu mult efort, ca să ne despărțim atât de repede de ea și să o luăm de la capăt în altă țară. Dar dacă acesta avea să fie drumul nostru, nu ne mai puteam împotrivi. Nu aveam nici prea multe contraargumente în favoarea noastră: copiii erau suficient de mici încât să se adapteze ușor și să suporte dezrădăcinarea, eu din punct de vedere profesional nu aveam nimic care să mă rețină. A trebuit să lăsăm gândul să prindă rădăcini. Gând care nu era chiar atât de nou. Ne mai bântuia din când în când.

– Următorul job va fi în străinătate, plecăm din țară data viitoare.

Acesta este un traseu pe care i l-am prezis soțului meu încă de acum 9-10 ani. L-am întărit acum 5 ani. Sunt Mama Omida? Deloc. Doar am mare încredere în el, intuiesc ceea ce poate, ceea ce îl împlinește și îl susțin. Așa cum mă susține și el pe mine. Faptul că a început acest nou job la o diferență de fix 5 ani față de cel anterior, este, desigur, o coincidență foarte drăguță și încurajatoare pentru puterile mele extrasenzoriale. 🙂

Procesul.

Procesul a fost unul destul de lung și anevoios. De la sute de CV-uri depuse, până la discuții avansate rămase în aer. Răbdarea, reziliența și încrederea ne-au fost intens testate. Mai ales ale lui. Se pare că aceasta era lecția pe care avea nevoie să o învețe și s-a descurcat de minune. Olanda a părut o opțiune bună prin prisma reducerii de taxe în primii ani aici. Mai multe date nu aveam. Nu petrecuserăm nici măcar o zi în această țară, nu știam la ce să ne așteptăm.

Procesul de recrutare a început cu depunerea CV-ului în octombrie. Primul interviu a avut loc online abia în luna ianuarie, al doilea în februarie, la sediul din Haarlem. Și apoi a venit covidul peste noi. Criza noastră personală se continua cu o criză mondială. Blocaj în casă, blocaj afară. S-a suspendat totul din nou. Doar câteva schimburi de mesaje și câteva teleconferințe până la sfârșitul lunii mai, când s-a concretizat și oferta.

Oferta.

Dar era oferta cea mai bună? Era ceea ce ne așteptam noi? De sunat, suna bine. Însă avea un mare neajuns: nu acoperea costul unei chirii mari, pe care noi nu îl aveam în România. La un calcul rapid, ajungeam la aceeași sumă pe care probabil ar fi putut să o obțină și în țară. Însă ceea ce aducea această ofertă era: continuarea parcursului profesional în cadrul unei companii mari, menținerea unui mediu de lucru profesionist, perspective de viitor, experiențe noi pentru toată lumea.. Să acționăm și să ne asumăm riscurile aferente este specialitatea noastră de când ne-am cunoscut. Nu toate deciziile au fost bune, dar fiecare ne-a adus mai aproape de locul în care ne aflăm astăzi.

Procesul mai mare.

Eu cred cu tărie că suntem în mijlocul unui proces tot timpul. De când ne naștem, până în ultima clipă a vieții noastre. Chiar și moartea face parte din acest proces. Nimic nu este întâmplător. Dar atunci când nu mai poți controla nimic, cel mai înțelept este să te predai. Păstrându-ți intențiile cât de strâns și aproape poți, dar fără să încerci să planifici totul la centimentru sau să îți creezi așteptări prea mari. Dacă sunt suficient de puternice și sunt pentru tine, vor găsi o modalitate să te ducă în punctul dorit. Dacă nu se întâmplă asta, nu pierde din vedere că :

Cea care contează este călătoria, nu destinația.

Voi reveni și cu alte articole de documentare a schimbării pe care am făcut-o în viața noastră. Cunosc prea bine sentimentul de iarba din curtea vecinului pare mai verde, fără să întrevezi tot procesul din spate, de la sămânță la strălucirea care îți ia ochii în prezent.