Reading Time: 7 minutes

Două săptămâni de când aventura noastră olandeză a trecut la nivelul următor și ne-am afundat și mai mult în ceea ce înseamnă viața pe tărâm străin. Prin mutarea din centrul orașului, din apartamentul în care am locuit temporar timp de o lună și jumătate, în apartamentul din cartier, simțim cum trecem ușor, ușor de la energia de turist la cea de localnic.

Nu cred că mi-ar ajunge spațiul să trec în revistă toate aspectele acestor două săptămâni. O să revin cu ele în articolele viitoare. Deocamdată mă voi rezuma la cea mai mare provocare pe care mi-a adus-o prima săptămână: noul traseu spre școală. Cu mașina, cu bicicleta sau pe jos? Le-am experimentat pe toate și fiecare în parte a fost o adevărată aventură.

Condusul mașinii într-o țară străină.

Cu două săptămâni în urmă, mașina noastră era un fel de struțo-cămilă româno-olandeză. Adică aveam numere de România, dar actele în original erau la dosarul de înmatriculare în Olanda. Era o chestiune de câteva zile până să apară noile numere. Timp de cinci săptămâni a stat nemișcată în parcare (ni s-a spus să nu o mai conducem din momentul în care avem BSN-ul), dar odată cu mutarea dintr-un apartament în altul, nu am mai avut cum să o lăsăm pe loc. Și nici să o luăm la pas spre școală 5 km, nu îmi părea o variantă acceptabilă.

În prima dimineață în care eu urma să îi duc pe copii la școală cu mașina, ne-am trezit pe o ceață atât de densă, încât abia vedeai la 1 m în fața ta. Mi s-a blocat piciorul pe frână de cum am pornit de pe loc. Viteza maximă pe are am prins-o pe prima jumătate de drum nu a depășit 30 km/h.

De unde toată panica mea? Păi, de unde să încep? Enumăr mai jos câteva motive și alegeți voi. Pe mine încă mă trec fiori, doar recitindu-le:

1. Era pentru prima dată când conduceam în Olanda;
2. Nu cunoșteam drumul, mergeam orbește după indicațiile Waze-ului;
3. Străzile sunt foarte înguste și noi avem un break, uriașul în țara piticilor.
4. Bicicletele au prioritate, sunt peste tot și doar ce văzusem un accident cu o zi înainte..
5. Situația neclară a mașinii;
6. Colac peste pupăză, plecasem în grabă și îmi uitasem portofelul cu actele mele.

În ciuda tuturor temerilor și scenariilor, am ajuns cu bine la școală. Ceața a dispărut ca prin minune și ea și nici nu a mai apărut de atunci. Nu știu cum m-am întors acasă, cele 13-15 minute au durat o veșnicie. Iar când am ajuns, am simțit să îmi aplic un tratament de urgență: o baie cu săruri pe care le aveam de la Crăciun, primite cadou de la prietena mea. Ce să zic?! Anxietatea nu mi-a dispărut și nici din tremurat nu mi-am revenit prea ușor, dar măcar am dat un parfum curajului și trimfului meu.

Prima cursă cu bicicleta.

După-amiază, a urmat partea a doua a provocării. Determinată să învăț mersul pe bicicletă prin oraș cât mai repede, mi-am făcut curaj să mă urc pe ea și să plec spre școală. Și când spun curaj, chiar asta vreau să zic. Am mai povestit cât de bine știu eu să merg pe bicicletă.

Pentru că timpul estimat este adaptat vitezei și stilului lor de mers (de care eu sunt foarteeeee departe) și din cauza nenumăratelor opriri ca să verific telefonul și traseul, am ajuns la școală cu un sfert de oră întârziere. Roșie la față, cu pulsul peste 100, stresată și vizibil agitată, mi-am cerut scuze de la doamne și le-am explicat motivul întârzierii. Mi-au acceptat contrariate scuzele bineînțeles, starea mea le părea mai degrabă greu de înțeles.

Pentru întoarcere, știam că mă paște un alt pericol. Bateria telefonului era pe sfârșite, dar eu speram să fie suficientă cât să ne scoată la porțiunea de drum pe care eram sigură că o cunosc. Evident, nu s-a întâmplat asta. Am ratăcit pe străzi, punând cap la cap amintiri, simțul orientării al meu și al lui Albert, până când am ajuns pe calea cunoscută. În mod normal, drumul de la școală înapoi spre casă durează cam o oră, parcurs pe jos. Nouă ne-a luat două ore și jumătate.

Ce s-a întâmplat cu bicicleta, poate vă întrebați. Am mers pe lângă ea, și în mare parte din timp cu un copil pe portbagaj. Dacă recomand experiența? Nu știu, face bine la sima de sine. 😀

Joi am luat-o de la capăt.

Miercuri, copiii au avut liber de la școală. Slavă Domnului!

Însă joi mi-am revenit.. Dimineața i-am dus pe copii tot cu mașina. După-amiază am apelat din nou la bicicletă. Si, tot din nou, m-am rătăcit. Crezând că acum cunoșteam mai bine traseul, nu m-am mai oprit să verific telefonul din 100 în 100 m. Așa că, am ratat o dreapta pe undeva. Cu chiu-cu vai, aproape cu lacrimi în ochi de frustrare, m-am repus pe traseu și am reușit să ajung la școală. Cu o întârziere de o jumătate de oră, de data asta. După o așa aventură, le-am avertizat pe doamne că nu sunt sigură că vom ajunge la școală a doua zi.

Măcar întoarcerea acasă a fost fără năbădăi, dar tot cu ceartă pe locul de pe portbagajul bicicletei și cu mine pe lângă bicicletă, încercând să o țin dreaptă.

Ați crede că vineri m-am potolit.

Nuuu… am venit cu ideea să dea la pedale și copiii. Știam cât de mult au așteptat să le vină bicicletele de acasă. Dar om sunt și eu! Îmi ajungeau încurcăturile pentru o lună întreagă, darămite pentru o singură săptămână. L-am convins pe tati să își blocheze o oră și jumătate în calendarul de muncă și să ne însoțească. În mod normal, o oră ne-ar fi fost de ajuns. Însă 30 de minute le-am petrecut romantic la cumpărături. Pe care le-am cărat în stil olandez, cu desagele de pe bicicletă, cum altfel?!

Vineri la amiază, aproape că ne ieșiseră toate socotelile. Cunoșteam traseul, ce mă mai putea lua prin surprindere?! Mă pregăteam pentru un final de săptămână glorios. Ploaia stătea să înceapă, dar aveam pelerinele pregătite. Ceea ce nu știam, era că Amedeea avusese o zi mai puțin satisfăcătoare la școală. Cum i-am prezentat formația de plecare la drum, s-a pus pe plâns. A durat cam 15-20 de minute până să ne punem în mișcare. Iar când, în sfârșit, am făcut-o, a început ploaia. Și asta ar fi fost în regulă (ploaia face parte din viața noastră acum), dacă la prima intersecție copiii mei nu s-ar fi îmbulzit unul peste altul și cel cu bicicleta mai mică n-ar fi ajuns pe asfalt. Într-o zonă în care pistele de biciclete nu sunt foarte bine evidențiate și cu ceva trafic auto. Am simțit că nicio torențială din lume nu ar mai fi putut să mă mai oprescă în acel moment. Am tunat cu acuze până mi-am dat seama cât de speriați eram toți trei. M-am chircit pe vine, am țipat de ciudă și neputință, mi-am luat puțin timp și spațiu să îmi revin.

De aici încolo, numai cuvinte de laudă. Cu excepția faptului că am ajuns acasă cu apă și în chiloți. Am intrat direct sub duș și ne-am făcut un ceai fierbinte. Chiar și așa, nu sunt sigură că a fost suficient. Săptămâna următoare m-am ales cu o răceală surpriză. Pe timpurile astea, nu este liniștitor deloc să te usture gâtul.

Bonusul unei săptămâni de biciclit.

Dacă tot aveam experiență, sâmbătă am hotărât ad-hoc să vedem Marea Nordului. Suntem la 10 km de ea și era în planurile noastre de mult. Am lăsat despachetarea pentru altă zi. Vremea de afară era prea frumoasă ca să ne permitem să o ratăm.

• 

• 

• 

• 

Omul zilei a fost fără îndoială Amedeea. Nu s-a plâns deloc, deși efortul ei este mereu mai mare (cea mai mică roată, bicicletă fără viteze). A ținut ritmul cu noi tot timpul și nu s-a oprit din pedalat nicio secundă, nici măcar atunci când drumul era în urcare. Eu la vârsta ei ( 5 ani și 7 luni) nici nu mă puteam ține pe bicicletă, darămite să mai pedalez 10 km dus și alți 10 km întors… Și-a meritat din plin deja tradiționala înghețată de weekend.

Cam acestea au fost peripețiile primei noastre săptămâni de localnici. Și chiar dacă s-a lăsat de multe ori cu scrâșnit din dinți, lacrimi, frustrare, oboseală, consum emoțional sau palpitații, pentru mine a fost cea mai intensă săptămână de când suntem aici. Și mă gândeam ce fain ar fi să trăim așa măcar din când în când. În necunoscut, cu provocări, cu rătăciri, căderi și reveniri. Nu este ușor și nici confortabil, dar premiul de la final aduce multă autovalidare și încredere în forțele proprii.

Tu când ai trecut ultima dată de la agonie la extaz? 🙂