Nu am povestit până acum exclusiv despre tantrumurile în public, nici măcar despre tantrumuri, în general. Dar probabil aţi citit printre rânduri la ce etapă ne aflăm. În momentul în care am început să scriu pe blog, trecusem de perioada de apogeu. Crizele erau mai rare şi începea să se arate soarele şi pe strada noastră. A fost un concurs de circumstanţe, vârsta copilului (trecut de 3 ani şi jumătate) şi experienţa mea. La tantrumurile lui Albert mă refer, căci el a fost cel care m-a ofertat la greu. Amedeea are cu totul alt temperament şi nu ştiu dacă a atins până acum 25% din ce a afişat frate-său. Iar de tantrumurile în public, nici vorbă la mititică. Norocul meu că o am, altfel aş fi crezut că am dat greş rău de tot cu primul meu născut! 😀
Astăzi i-a venit rândul şi acestui subiect. Am intrat în starea necesară dezbaterii lui încă de săptămâna trecută. Eram prin mall. Doar eu şi copiii, în încercarea de a le cumpăra încălţări noi. Ca să evităm înfometarea, m-am gândit că înainte să ne aventurăm prin magazine, ar fi mai bine să mâncăm ceva. Pe fondul refuzului de a-i cumpăra un anumit meniu, clătite cu Nutella şi câte şi mai câte nebunii, Albert a început să dea o adevărată reprezentaţie. Fix în momentul în care ne pusesem la masă. Urla cât îl ţineau plămânii. Motivul: eu şi soră-sa mâncam din sosul de pe platou. Recunosc că m-a luat puţin prin surprindere, nu mă mai aşteptam la un tantrum de acest fel.
Copilul în crize, mama stresată şi binevoitorul.
Toată scena a durat cel puţin 15 minute. Nu mai e nevoie să povestesc cât de incomodă era situaţia pentru mine. Imaginaţi-vă un loc de luat masa într-un mall la ora prânzului. Îmi venea să fac o gaură în pământ şi să mă ascund acolo. Să scot capul abia după ce a trecut furtuna. Pe de altă parte, îmi era prea foame ca să mă ridic de la masă şi să plecăm pur şi simplu. Aşa că, am încercat să fac abstracţie, atât cât se putea, de privirile din jurul meu şi să înghit mâncarea cu noduri de nervi. Timp în care, faţă de răgetele copilului am trecut de la compasiune şi înţelegere la revoltă şi furie mocnită. Când atingeri iubitoare, când şuierături printre dinţi.
Dar partea cea mai interesantă a poveştii abia acum vine. De la masa de lângă noi, o familie cu un copil mai mare asistase la tot balamucul nostru. Într-un moment neispirat aş spune eu, mama a considerat potrivit să ni se alăture şi să îl ia pe Albert la întrebări.
Ce ţi s-a întâmplat, puiule? Ce ai păţit? De ce eşti atât de supărat?
Puiul nu i-a răspuns, evident. A mârăit puţin la doamna şi nu ştia cum să plonjeze mai repede în braţele mele. De mine ce să mai spun?! Mă simţeam şi aşa destul de prost că le stricasem planurile de prânz liniştit în familie, iar acum eram de-a dreptul copleşită. Nu ştiu dacă am reuşit să o privesc în ochi, dar i-am făcut semn cu mână să se oprească.
Ce m-ar ajuta. Pe mine şi poate pe alte mame de copii dezlănţuiţi în public.
Nici o secundă nu am bănuit-o pe doamna de rele intenţii, ba dimpotrivă. Şi cred despre mine că sunt destul de politicoasă, în general. Apreciez gesturile simple de la oamenii care vor să mă ajute. Doar că, în astfel de momente, nu vă aşteptaţi să fiu prea drăguţă. Când nu ştiu pe unde să mai scot cămaşa cu o criză a copilului şi cu emoţiile mele exacerbate, ultimul lucru de care am nevoie este o intruziune. Cel mai bun lucru pe care îl puteţi face, este să nu faceţi. Puţin spaţiu şi o privire îngăduitoare m-ar ajuta mult mai mult. Credeţi-mă, nu vreau să vă disturb cu urletele copilului meu, dar aşa-i e felul. Nu putem să ne închidem în casă definitiv până îi trece această perioadă. Şi nici nu mă pot conforma tuturor cererilor lui nerezonabile, doar ca să nu facă scandal în public. Copiii nu ţin cont de locul în care se află atunci când nu îşi mai pot controla emoţiile.
Tantrumurile în public sunt de departe cele mai greu de gestionat!
Este o părere personală, pe care mi-am format-o în toţi aceşti ani. Pentru că la emoţiile copilului şi ale tale, se adaugă presiunea socială! Iar din punctul meu de vedere, în momentul în care în scenă se implică o a treia persoană, haosul devine şi mai mare. Nu ştiu cine poate sta la poveşti sau explicaţii cu o persoană străină, când copilul i se îneacă de plâns sau se tăvăleşte pe jos. Nu vreau să insist pe subiect, nu sunt mamă eroină, am doar un copil maestru în tantrumuri. Dar dacă vreţi să ajutaţi, mai gândiţi-vă puţin înainte să acţionaţi. Câteva idei vă dau şi fetele de la Cafeaua de la 10. Este un mic ghid de supravieţuire printre tantrumurile copiilor… altora. 🙂
Sursa foto: Pixabay.
