Realizez că am pornit pe drumul părinţelii cu dotările nepotrivite. Raportându-mă la a face şi nu la a fi, mi-am tăiat singură creanga de sub picioare. Copiii au devenit proiectul care mă reprezintă. Cu toate eforturile mele, cariera profesională ajunsese într-o înfundătură. Speram ca măcar cea de mămică să-mi salveze onoarea. Măcar aici să fac bine, să nu dau greş. Ce nebunie, dacă m-ai întreba acum. Ce mai domeniu în care să excelez mi-am găsit şi eu! Iar Cel de Sus a avut grijă să îmi trimită un copil pe măsura intenţiei mele.
După ce am devenit mamă, mi-am luat repede jucăriile şi le-am mutat în această arie a vieţii mele. Focus maxim pe copii, cu precădere pe cel mare, inclusiv după ce a apărut cea mică. Când cunoştinţele de bază în creşterea copilului nu au mai fost suficiente, m-am pus cu burta pe carte. Aproape să îmi iau specializarea în parentingul blând, când mi-am dat seama că ceva nu se leagă. Teoria părea simplă şi chiar se aplica în cazul copilului mai mic. Dar ce te faci cu cel mare? La el era mai mult ba decât da.
Sunt un părinte şi bun şi rău, fie că îmi place sau nu.
Cu ce te ajută pe tine dacă este el empatic? m-a întrebat Lavinia la workshop-ul ei.
Chiar aşa, cu ce? Cu nimic, probabil! Şi din noiembrie am început să schimb uşor, uşor perspectiva, focusul. De la ei către mine. Nu mi-am mai impus să văd doar părţile frumoase ale părinţelii. Am început să accept că unele lucruri chiar mă scot din sărite şi mă descurc foarte greu cu ele. Am anumite limite şi am nevoie ca ele să fie respectate. Indiferent cât de uşor îi este unui alt părinte să aibă atitudinea cutare în situaţia X, poate eu nu pot. Şi nu pot, pentru că avem istoric şi firi diferite. Copiii înşişi sunt diferiţi.
Nu sunt numai momente frumoase sau momente urâte cu copiii mei. Sunt un mix. Nu pot să fiu cea mai blândă mamă din lume în condiţiile în care eu, copil fiind, nu am primit doar blândeţe. Felicitări celor care au avut parte de aşa ceva şi pot să urmeze modelul mai departe! Pe mine nu mă ajută nici urlatul în pernă şi nici izbitul capului de pereţii din baie. Nu pentru că nu aş aspira la aşa ceva, dar încă nu am ajuns la nivelul acela. Şi nici nu ştiu cum să o fac, când de dimineaţa până seara am de gestionat nu-uri continue. Uneori, de la doi copii.
Parenting-ul blând ne-ar prinde bine şi nouă, părinţilor. Măcar din când în când..
Port cu mine un bagaj emoţional, pe care am curajul să îl deschid din ce în ce mai des. De câteva luni, cu aceeaşi blândeţe şi înţelegere pe care mi le-am impus faţă de copii. Am şi eu tantrumurile mele şi în ultima vreme nu mă mai învinovăţesc atât pentru ele. Cel puţin, nu mai mult decât este cazul. Sunt momente în care inconştientul meu iese la suprafaţă şi se dezlănţuie. Pas cu pas, încerc să îl descifrez şi să facem pace.
Persoanele pe care le iubesc cel mai mult pe lumea asta sunt copiii mei. Dar nu (mai) vreau să trăiesc prin ei. Singurul om de a cărui devenire sunt responsabilă 100% sunt eu. Cea care are nevoie de reparaţii sunt eu, da, iar procesul meu de creştere are nevoie de aceeaşi atenţie.
Dacă m-ai întreba ce am învăţat în cei peste 4 ani şi jumătate de mămiceală, cel mai important lucru este acesta:
Principiile moderne de creştere a copiilor nu au cum să funcţioneze dacă nu le aplici în primul rând în relaţia cu tine şi apoi în toate celelalte relaţii din viaţa ta. Iar acest lucru ia timp!
Cum ai putea să aplici parenting-ul blând 100% cu cel mic, dacă pe tine te apostrofezi la orice pas, te îndoieşti de capacităţile tale şi îţi întorci privirea de la defectele tale?! Cum ai putea să răspândeşti blândeţe autentică asupra copilului tău, când tu sari la gâtul oamenilor mai mult sau mai puţin apropiaţi? Când devenim părinţi intrăm într-un proces de reconstrucţie. Pe toate planurile…
[call_to_action box_title=”” box_desc=”‹¨›p‹˜›‹¨›em‹˜›Dacă ţi-a plăcut articolul pe care tocmai l-ai citit şi ai vrea să prinzi de veste imediat ce se publică următorul, te invit să urmăreşti şi pagina de Facebook a blogului.‹¨›/em‹˜›‹¨›/p‹˜›” call_to_action_boxed=”{‹²›call_style‹²›:‹²›fw-call-to-action-boxed‹²›,‹²›fw-call-to-action-boxed‹²›:{‹²›bg_color‹²›:{‹²›id‹²›:‹²›fw-custom‹²›,‹²›color‹²›:‹²›‹²›},‹²›bg_opacity‹²›:15}}” icon_box_btn=”{‹²›show_bnt‹²›:‹²›yes‹²›,‹²›yes‹²›:{‹²›style‹²›:‹²›fw-btn-1‹²›,‹²›label‹²›:‹²›Submit‹²›,‹²›link‹²›:‹²›https://www.facebook.com/denisamanica.ro/‹²›,‹²›target‹²›:‹²›_self‹²›,‹²›size‹²›:‹²›fw-btn-md‹²›,‹²›icon‹²›:‹²›fa fa-facebook-square‹²›,‹²›icon_position‹²›:‹²›‹²›}}” class=”” __fw_editor_shortcodes_id=”54d22167c68330e6e50e30db5f6bc124″ _array_keys=”{‹²›call_to_action_boxed‹²›:‹²›call_to_action_boxed‹²›,‹²›icon_box_btn‹²›:‹²›icon_box_btn‹²›}” _fw_coder=”aggressive”][/call_to_action]
Foarte fain ai scris, impacata asa. Nu am inteles ce ai vrut sa zici cu empatia celui mare – ca te focusezi sa ii dezvolti lui niste aptitudini si te pierzi din vedere pe tine? Suna ca si cum fac analiza pe text, dar nu e asta. Tot ce ai scris mi se aplica si mie si incerc sa asimilez vorbele astea cat pot. Culmea e ca la noi Tudor e destul de cooperant, dar focusul meu tot pe el e, nu-mi dau seama de ce. Te admir pentru impacare si imi place sa observ cum evoluezi. Te cuprind cu drag.
Da, Natalia. Ai înţeles bine. 🙂 Şi eu am fost puţin confuză, dar mi-a rămas în minte întrebarea Laviniei şi am vrut să o introduc în articol. Care, apropos, mi s-a părut destul de dură la momentul respectiv. :))) Încerc să îţi explic mai jos cum a fost.
Eu trag de mine să fiu empatică în ceea ce îl priveşte. Chiar şi atunci când nu am disponibilitate, când eu sunt cu traista goală şi nu mai am de unde să dau. Dar nah, eu sunt adultul, părintele şi trebuie, nu? Apoi am aşteptarea asta să mă lase să ajung la el într-un fel, să îl ajut. Poate să îmi dea la schimb satisfacţia asta că măcar l-am ajutat cu ceva sau să îmi permită să aflăm împreună cum să o facem. Nu să se închidă în „cutia lui cu supărare şi nemulţumire”. Cam asta am încercat să îi explic eu Laviniei înainte să îmi pună întrebarea aceea.
Întrebare care m-a dus la ceea ce ai intuit tu: mă pierd pe mine din vedere şi am cumva pretenţia ca el să vadă efortul meu, să mă recompenseze cu atenţia lui. Sau să înţeleagă că şi mie îmi e foarte greu în momentele alea. Iar asta mi-a deschis ochii: în general mă pierd pe mine din vedere, doar că în relaţia cu el lucrul acesta este şi mai evident. Aştept de la copilul meu ceva ce eu nu îmi permit mie însămi. Sinceră să fiu, a fost ciudat să ajung la concluzia asta.
În ceea ce îl priveşte pe Tudor, poate este vorba despre copilul cel mare. Mi se pare că părinţii vor „să facă bine” cu primul copil, să nu dea greş. Este prima experienţă de părinte…Sau poate îl simţi uşor neîndreptăţit de apariţia Liei. Ca şi cum ai vrea să compensezi faptul că i-ai înjumătăţit porţia de atenţie cuvenită. Spun astea din ceea ce văd la mine cu Albert..:)
Mă pierd pe mine din vedere şi am cumva pretenţia ca el să vadă efortul meu, să mă recompenseze cu atenţia lui. – o, da știu despre ce vorbești, mă prind și eu la gândul ăsta uneori. Pentru că e foarte-foarte greu și da, vreau să vadă cineva tot efortul meu. E cam nedrept să îi cer lui asta, ținând cont că e copil, și încerc să nu o fac. Dar asta nu înseamnă că nu o gândesc. Eu în general sunt avidă după apreciere, o caut în toate părțile, mai nou o cer mai clar. Problema e că soțul meu stă extrem de prost la a a da apreciere, nu doar mie, nimănui nu dă, zgârcitul… 😀 Glumesc acum, nu sunt afectată. Dar cred că nu degeaba ne-a adus soarta împreuna – cândva, într-o zi, o să învăț și eu să nu caut confirmare la tot pasul, dar o să învețe și el să dea apreciere. E doar o chestiune de timp, rămâne doar să lucrăm.:)
Oooo, da! Soarta a ştiut ea ce face. De curând, am aflat că bărbaţii au acces la emoţii prin noi. Aşa că, go for it! De apreciere nu avem cu toţii nevoie? Nu mă refer acum la linguşire sau altele asemenea, dar dacă ne gândim puţin la modul în care încercăm să ne creştem copiii şi aplicăm aceleaşi principii şi pe noi, nu cred că greşim prea tare. În special în relaţiile atât de intime şi apropiate. 🙂