Și domnu’ poștaș! zice un tătic din rândul de părinți cu o ușoară urmă de amuzament și empatie în voce.

Cu stomacul noduri de nervi şi cu faţa străvezie de stânjeneală, urmăream a doua sută mia tură pe care Albert o dădea în jurul grupului de copii și al profei de actorie. Cu geanta mea atârnată de gât și cu sora-sa după el, mutase spectacolul de pe scenă, pe margine. Din când în când mai venea la mine să îmi dea o îmbrăţişare sau un pupic, lucruri pe care eu cu greu puteam să le primesc în nebunia momentului. În mintea mea exista doar haosul pe care îl făcea. Şi faptul că ceilalţi părinţi nu îşi puteau urmări copiii în linişte. Era unul din acele momente în care eu mi-aş fi dorit un copil normal, aşa cum mi se păreau toţi ceilalţi copii din sală şi din toată lumea.

Când crezi că nu mai poţi, mai poţi încă puţin.

Eram pe punctul de a-l scoate din sală şi de a pleca val vârtej spre casă, când atenţia i-a fost captată de jocul cu numărul 4, Salata de fructe. Cu un scaun mai puţin decât participanţii, acesta era un joc în care implicaţi erau şi părinţii, iar fii-miu trăgea de mine frenetic să îl jucăm şi noi. Ave, nu mai venea clipa asta odată! De unde acasă îmi spusese că nu îi place, cu toate maimuţărelile, l-a jucat cap-coadă. Adevărul este că şi pe mine m-a prins. Este foarte simpatic. Am încercat să îl reproducem şi noi acasă, dar e nevoie de mai mulţi jucători ca să fie şi distractiv.

Lecţie de actorie cu final neaşteptat.

Nu prea am prilejul să îmi văd copilul manifestându-se în alt mediu decât acasă, unde relaţia cu el este o continuă provocare. În seara aceea am primit o lecţie. Mi-am dat seama că în toată zbenguiala, el fusese atent tot timpul la exerciții. Îl crezusem în lumea lui, dar răspunsurile îmi demonstrau că era acolo, prezent. Majoritatea mult mai complexe decât m-aş fi aşteptat. Iar de unele lucruri nici nu aveam habar, de exemplu, jocurile cu tatăl lui. Sentimentul că îmi cunosc prea puţin copilul m-a copleşit. Abia atunci realizam că prin forfota care pe mine mă scosese din minţi, el doar îşi consuma excesul de energie. Era ca şi cum mi-ar fi căzut un văl de pe ochi sau aş fi lăsat deoparte nişte ochelari defecţi care îmi deformau imaginea. Ce fel de învăţător i s-ar potrivi? Un om care nu ar fi capabil să vadă dincolo de agitaţia şi nevoia lui de mişcare, aşa cum aproape că mi se întâmplase mie cu această ocazie, ar fi un dezastru pentru copilul meu.

Când vii cu nişte gânduri şi pleci cu altele..

În acea seară venisem din respect pentru Corina, profa de actorie, dar cu serioase gânduri de renunţare. Drumul uneori depăşea o oră, iar când ajungeam, trebuia să duc muncă de convingere cu Albert încă 15-20 -30 de minute până să intre la curs. Intuiţia îmi spunea că nu activităţile în sine ar fi problema. Pur şi simplu îi venea greu să facă trecerea. Şi asta se întâmpla pe toate planurile: grădiniţă, înot (pe care el îl ceruse), actorie (pe care, recunosc, eu i-o impuneam). Până la urmă, am plecat de acolo cu alte gânduri: să mai dau o şansă cursului şi copilului. Chiar dacă alegea să se implice doar 30 de minute din cele 60, eu eram dispusă să mai încerc după vacanţă. Calmă şi fără aşteptări prea mari.

Urmarea…

Vacanţa odată trecută, am trecut la fapte. Ca să ajungem mai devreme la ora de actorie şi el să aibă timp de acomodare, am încercat să ne facem intrarea cu 20-30 de minute mai devreme. Pentru acest lucru, era nevoie să îl iau de la grădiniţă la prânz, un efort în plus pentru mine. Am încercat să ne concentrăm exclusiv pe acest opţional. Şi am făcut aşa vreo 3 şedinţe. Când lucrurile păreau să se fi aşezat, am fost nevoiţi să mai facem pauză de alte 3 şi să ne remontăm. În timpul acesta, cred că am mai renunţat şi revenit o dată. În forţă, după cum puteţi vedea în această filmare:

Şii..epopeea continuă!

Nu ştiu de ce nu pot renunţa, pentru mine sau pentru el. Mereu mă împiedică ceva care îmi spune că nu asta este calea. Cred în utilitatea exerciţiilor pe care le face acolo. Am văzut schimbări la el pe partea aceasta a jocului de roluri. Nu mi se pare că nu îi place activitatea, doar îi este greu până se apucă de ea. Şi-a făcut prieteni şi se distrează împreună cu ei. Uneori peste măsură, de ajung să perturbe ora. Săptămâna trecută nu îi mai despărţeam. Noi, părinţii, abia ne ţineam să nu izbucnim în râs auzindu-i cum vorbeau împreună, dar separat. Şi cu toate acestea:

Creieraşul meu nu se dezvoltă nici la actorie, nici la înot, nici la grădiniţă! 

Mai sunt două săptămâni din modulul al doilea. Sunt în toiul pregătirii piesei de teatru. Fiecare copil şi-a conceput personajul cu ajutorul unui scenograf şi acum urmează să îl primească în material, aţă şi ce-o mai fi nevoie. Pe mine mă emoţionează să văd filmuleţele acestea, dar încerc să nu mă raportez la ceea ce îmi place mie sau ceea ce mi se pare mie bine pentru el. Dacă va fi să ne împotmolim acum, la cel de-al treilea modul, fie! Eu am de gând să mă bucur de ce va urma, atât cât va urma. Pentru mine a fost o experienţă. Înainte de a-i lucra rezilienţa lui, cred că mi-am lucrat-o pe a mea.

Mulţumim pentru susţinere şi răbdare, Corina! Mulţumim pentru oportunitate, MiniArtShow!