Au început imediat ce i-am preluat de la bunica. Uşa nu poate fi deschisă decât de Albert-Amedeea-Albert. Fix în ordinea asta, alta nu. După ce terminăm cu repetir-ul acesta, urmează coborârea cu liftul (deşi avem un singur etaj până la parter). Şi aici trebuie respectat un adevărat ritual, altfel se lasă cu scandal mare. Lucrurile se precipită în momentul în care tati îi atrage atenţia că nu a mers la timp la toaletă, iar acest lucru este vizibil pe pantalonii lui. Brusc, centurile de siguranţă deranjează şi nu vrea să le mai ţină pe umeri. Geamul din dreptul lui trebuie coborât, ca să îşi ia la revedere de la bunica. Doar că butonul este blocat şi nu se întâmplă nimic atunci când e acţionat. Ceea ce e de neacceptat! Un potop de lovituri de picioare se abate asupra uşii şi scaunului şoferului, lucru ce umple paharul lui tati. Este punctul în care băieţii se întrec în crize de nervi. Ăăăă…ce zicea Urania Cremene astăzi despre parenting-ul echilibrat?! Pe unde îmi sunt notiţele?
Respir, inspir şi aştept.
Ajunşi acasă, încerc să îi bag în pat cât mai repede. Dar oboseala Amedeei dă de pâmânt cu planurile mele. Se pare că am ridicat nişte pantaloni de pe parchet şi nu am făcut bine. Mă străduiesc să îi pun la loc, însă e clar că nu reuşesc. Am stârnit monstruleţul, iar acum nu mai am ce-i face. Plânsul neconsolat trebuie descărcat şi nu am ieşire nici din situaţia aceasta. Respir, inspir şi aştept. După 15-20 minute, poate chiar mai mult, chestiunea pantalonilor este dată uitării, dar ne poticnim în mersul la toaletă. Continuăm cu duelul luminilor: cine aprinde lumina de veghe, cine stinge becul, etc..Încerc să îmi conving ochii să mai rămână deschişi câteva minute, deşi am impresia că va dura o veşnicie până să pun geană pe geană. În peisaj apare şi tati. Spre mirarea noastră, la solicitarea audienţei. O poveste de seară cade în sarcina lui, iar pe mine mă fură uşor somnul. Nu pentru mult timp. Amedeea, lângă care m-am ghemuit, vrea să audă şi ea o poveste. Îi mormăi una pe repede înainte, apoi lucrurile devin neclare pentru mine. Recunoscătoare totuşi că în seara aceasta nu mai este bătaie pe cine adoarme cu mami. Sau o fi fost?!..
Vreau să “povesteşte” mami în toiul nopţii!
M-am trezit aproape de ora 0.00, m-am transferat în patul meu şi aici ar trebui să se încheie toată povestea. Doar că la un moment dat în noapte aud un:
– Vreau să “poveşteşte” mami! Vreau să “poveşteşte” mami!
Cu ochii cârpiţi de somn, dau fuga în camera alăturată. Amedeea, pe jumătatea trează, pe jumătate adormită, repetă treaba cu povestitul. Încerc să o liniştesc, dar nu mă lasă nici măcar să o ating. De teamă să nu îl trezească şi pe frate-său, îi propun să o iau la noi în pat. Mai trece o vreme până să mă lase să o iau în braţe. Dăm să ieşim din cameră, ea întinde mâna spre scări. Ăsta e semn că vrea jos, la bucătărie, cel mai probabil. Când revenim la etaj, cere la noi în pat…daaaaar vrea şi bebeluşii. Intrăm din nou în camera lor şi îi căutăm prin cutiile de jucării. Reuşim să găsim unul, care nu este al ei, dar pe care, Slavă Domnului, îl acceptă. Şi mai reuşim să îl trezim şi pe Albert, care normal că îşi vrea bebeluşul. Strâng din dinţi şi, ca să nu fie jalea prea mare, răscolim încă o dată cutiile cu jucării. De data aceasta este cu noroc, găsim şi bebeluşii mult doriţi. Suntem departe de a reveni în paturile noastre, însă. Albert vrea să rămân langă el până adoarme, Amedeea trage de mine să mergem în patul meu, eu simt că mă lasă răbdările. Aş face orice numai să tacă, să se linştească odată şi să ne punem în pat. Oricare ar fi acesta! Şi vin cu propunerea să ne mutăm cu toţii în patul conjugal.
Când nu se mai poate, fuga rămâne singura soluţie!
Pacea nu îşi face loc între ei nici în patul nostru. Se îmboldesc şi se împing încontinuu. De data aceasta trezim şi ultimul om din casă, care (probabil) mai dormea. Interacţiunea se încheie repede, cu o uşă trântită. Nici eu nu mai rezist mult, doar puţin, până când şicanele dintre ei mă aduc în stare să urlu. Ca să evit, prefer să mă îndepărtez de ei. Acum suntem doi părinţi refugiaţi în camera copiilor, fiecare ghemuit în câte un pat de 70X140. Dar ce mai contează condiţiile de dormit?! Tot ceea ce ne dorim este SĂ DORMIM! Nu ştiu cât timp trece până auzim bătăi uşoare în uşă, urmate de şuşoteli. Deschidem, iar omuleţii îşi ocupă bucuroşi locurile în pat, cu noi lângă ei. Cred că am avut parte de cea mai dulce oră de somn din ultimul timp!
Uneori este… şi aşa!
Nu a fost ceva care să mă ia chiar prin surprindere. Uneori se mai întâmplă… Doar că nu aş fi ţinut cu tot dinadinsul să fie duminică seara una din acele dăți. Nu după ce mă trezisem la 3.30 (de bună voie şi nesilită de nimeni, e drept), de la 10.00 la 17.00 participasem la conferinţă, şi, colac peste pupăză, mă mai pricopsisem şi cu o durere de stomac. Dar ce e scris în stele, rămâne scris. Cu vrerea astrelor nu te pui! Că nu degeaba bat drumurile pe la conferinţe şi îmi trec pe la ureche informaţii. Ele trebuie puse în practică, uneori chiar imediat! 😀
Nu ştiu de ce am simţit nevoia să povestesc întâmplarea. Poate pentru că uneori avem nevoie să spunem şi cum ne este nouă ca părinţi. Viaţa cu copii este minunată, dar uneori este…şi aşa!
Viaţa vostră de părinţi cum este atunci când nu plutiţi de fericire? 🙂
Dacă ţi-a plăcut articolul pe care tocmai l-ai citit şi ai vrea să prinzi de veste imediat ce se publică următorul, te invit să urmăreşti şi pagina de Facebook a blogului.
.
Eu nu am inteles un lucru. Voi chiar ati dormit pana ati auzit batai usoare in usa? Chiar e posibil miracolul asta? :))
Stai să vezi..Seara am luat-o pe fir în jos şi am aflat că, de fapt, doar eu am adormit, că nu a trecut mult timp până au apărut copiii în peisaj. Bărbatu' zice că am adormit cum am atins perna. Şi cred că are dreptate. Îmi amintesc că am avut şi un mic vis între timp. Nu mai ştiu exact ce, dar bătăile în uşă se intercalau cu visul. Ca să îţi răspund la întrebare, DA, se poate! :)))
Exact la fel :)))))
Hai că trec...și vin altele! Mie îmi e clar, liniștea omului s-a dus în momentul în care devii părinte! :))