Nu a fost mereu aşa, nu m-am năpustit pe cărţile de parenting imediat ce mi s-a confirmat existenţa primei sarcini. Nici nu cred că aveam habar că există aşa ceva! În condiţiile unei ameninţări de avort pe la două luni şi jumătate, am fost mai mult omul momentului. Cele nouă luni au reprezentat o punte între viaţa de dinainte şi după bebe, o trecere de la extaz la agonie şi înapoi, o perioadă de conştientizare treptată. Dincolo de teama şi speranţa resimţite continuu, aceasta a fost una dintre cele mai lejere perioade din viaţa mea. Să fiu cinstită, documentarea mea se rezuma doar la urmărirea dezvoltării săptămânale a fătului.

Nici după ce am născut nu m-am precipitat, am luat totul pas cu pas, încrezătoare în firescul lucrurilor. Am luat unele decizii bune bazându-mă exclusiv pe bunul simţ. Dar pe măsură ce prichindelul creştea, lucrurile se complicau şi momentele în care mă simţeam depaşită de situaţie se cam îndeseau. Dacă pe partea de diversificare ajunsesem la un numitor comun, micile probleme de sănătate se rezolvaseră sau necesitau timp să se rezolve (dermatita atopică), manifestările de comportament ale micuţului îmi dădeau mari bătăi de cap. Acela a fost momentul în care am început să caut răspunsuri, la început online, pe bloguri de mămici, apoi direct prin cărţi.

După trei ani și jumătate aș zice că meseria de părinte seamănă al naibii de bine cu un joc multilevel. Dacă la început totul e cât de cât intuitiv şi presupune abilităţi de bază, pe măsură ce copilul crește e nevoie să te perfecționezi, să dezvolți noi abilități, să adopți strategii mai complexe, să aloci mai multe resurse și să ai o capacitate de concentrare mult mai mare. Pentru mine cărțile de parenting au fost o barcă de salvare atunci când mă aflam sub ameninţarea unor ape tulburi. Iată de ce le prefer:

• pentru că mă ajută să înțeleg etapele de dezvoltare ale copiilor mei și să îmi ajustez astfel așteptările, lucru care de multe ori scuteşte pe toată lumea de un consum inutil de energie;
• pentru că încerc să reduc momentele de reactivitate în relaţia cu cei mici. Deşi sunt considerată o persoană răbdătoare în general, ei se străduiesc din răsputeri să îmi demonstreze contrariul;
• pentru că am acces la metode alternative pentru educarea copiilor, altele faţă de cele pe care le-aş aplica în mod natural. Mă învaţă să pun limite cu blândeţe, cu respect pentru ei, pentru părerile şi opţiunile lor (exceptându-le pe cele care ţin de siguranţă şi sănătate, desigur);
• pentru că mă ajută să mă reechilibrez pe mine însămi în momentele de criză ale copiilor, să le accept mai uşor supărarea şi frustrarea;
• pentru că îmi oferă un cadru teoretic asupra a ceea ce eu am dedus din practică, iar asta îmi sporeşte încrederea în mine ca mămică şi în instinctele mele;
• pentru că informaţia există! Nu ar fi păcat să nu depăşesc limitările erei în care am crescut?!? Părinţii mei au procedat aşa cum au crezut ei că e mai bine pentru copilul lor, e rândul meu să fac acelaşi lucru, folosindu-mă de toate instrumentele pe care le am la dispoziţie. De ce aş persista în aceleaşi metode de educare, fără ca măcar să nu ofer fie şi cea mai  mică şansă celor moderne?
• pentru că citind despre cum să îmi îndrum copiii, de fapt mă educ şi mă dezvolt pe mine însămi;

Nu susțin că ar trebui să dormim cu teancul de cărţi de parenting sub pernă, să aplicăm strategii și informații fără să le trecem prin filtrul propriu și fără să le analizăm dacă ni se potrivesc nouă sau copiilor noștri, însă nu ne naștem părinți peste noapte. Sunt de acord că unele lucruri vin de la sine, instinctiv, dar sunt atât de mulţi factori implicaţi, încât este dificil pentru noi, părinţii, să satisfacem toate nevoile copiilor noştri, în special pe cele emoţionale. Dacă orice domeniu necesită un grad mai mare sau mai mic de  perfecționare, atunci de ce am considera că modul în care ne creştem copiii nu are nevoie de documentare?!? Oare atitudinea rigidă şi refractară e în avantajul copiilor noştri?

Cred că este nevoie să ne construim propriile modele de relaţionare cu copiii. Să ne punem întrebări, să fim mai deschişi şi să ascultăm opinii diferite de ale noastre, să permitem accesul informaţiei, să o lăsăm să se aşeze şi apoi să decidem dacă ne e de folos sau nu. Motivaţia poate fi diversă, caracteristică fiecăruia dintre noi şi nevoilor noastre, important e să îi dăm curs. Există resurse, literatura de specialitate este doar una dintre ele. Mi se pare trist să văd persoane ataşate de stilul în care am fost noi crescuţi acum câteva decenii. Şi mai trist este să nu ne dăm seama că efectele metodelor aplicate în educaţia noastră se pot răsfrânge asupra copiilor noştri, cei pe care îi iubim atât şi carora le dorim tot binele din lume.

Sursa foto aici.