Simțeam că trebuie să sărbătoresc un an într-un fel inedit. Ceva pe care nu îl mai făcusem niciodată. Trebuia să îndulcesc cumva data de 2 aprilie. Nu aveam să o las să fie doar ziua în care m-am operat la cap. Ziua în care corpul mi-a fost anesteziat de frică înainte ca alte substanțe să mă lase inconștientă pe o masă de operație. Și, acolo, într-un început de februarie, în timp ce lăsam banda transportoare să mă ducă în vârful pârtiei de schi de începători, privirea mi-a fost atrasă de o siluetă care cobora din înaltul cerului. Da, să sar cu parașuta! Ar fi modul ideal să sărbătoresc viața.
– De ce, tu nu ai acasă copii?, mă întreabă omu’ puțin speriat.
– Ba da! Dar ce mi s-ar putea întâmpla sărind cu parașuta și nu mi s-ar putea întâmpla ieșind la o plimbare pe stradă?
Câteva zile mai târziu, piciorul meu drept avea să fie prins sub roata unei mașini. Iar într-o lună deschideam ușa spre o altă dimensiune. Una în care nu mi-aș fi dorit vreodată să pășesc. Abia așteptam primăvara. Aveam poftă de ea. Speram ca anul acesta să o adulmec în voie. Și, mai ales, în liniște. Să o întâmpin cu dor și să ne luăm la revedere cu recunoștință. Dulci și amăgitoare așteptări. Când o să învățăm să trăim clipa pe care o avem la dispoziție?!
2 aprilie nu numai că m-a găsit din nou izolată. Dar de data asta nu eram numai eu. O planetă întreagă trăsese obloanele și oamenii erau forțați să stea departe unii de alții. Așa că, a trebuit să mă mulțumesc sărbătorind prin simplul fapt că sunt sănătoasă și sunt împreună cu familia mea. Și că respir. Din asta chiar am făcut o petrecere, participând la webinarul Oanei Stoianovici Respir pentru echilibru – practică de respirație conștientă.
Din punct de vedere emoțional, parcă aș fi făcut un salt înapoi în timp. Sunt bine, sunt sănătoasă, lucru confirmat și de RMN-ul de reevaluare, sunt în siguranță acasă, alături de ai mei. Dar tot ceea ce se petrece acum cu omenirea mă aduce în același vortex de acum un an: frică, incertitudine, nesiguranță, lipsă de control, așteptare, izolare, speranță.
Și totuși…cât de mult mi-a crescut reziliența în cele trei luni de spitalizare! Mă ajută să accept situația actuală și să navighez mai ușor prin stările pe care le aduce. Am învățat să am cât de cât o igienă psihică, să îmi asum stările și emoțiile, să știu atunci când este prea mult. Sunt și zile în care ajung pe fundul oceanului cu toate corăbiile scufundate. Dar nu mă mai sperie. Este firesc, face parte din natura noastră, ține de umanitatea din noi.

Mai mare decât frica de îmbolnăvire este frica de a rămâne neputincioasă în fața situației, de a nu fi făcut tot ceea ce aș fi putut să fac. De a rămâne în starea de îngheț, una dintre cele trei opțiuni pe care le avem în momente de criză. Celelalte două sunt negarea și lupta. O parte din mine nu ar sta acasă liniștită, departe de frontul de luptă. Iar vinovăția începe să îmi dea târcoale atunci când reușesc să mă distanțez de ceea ce se întâmplă, când nu rămân conectată cu toate știrile de pe orice canal, cu toate statusurile și share-urile de pe Facebook. Partea adultă și sănătoasă din mine știe că acum este momentul ca fiecare să ajute și să sprijine cu instrumentele pe care le deține, cu abilitățile pe care și le-a dezvoltat pe timp de pace.
În mod normal aș mai aștepta, nu aș avea curajul să mă arunc. Însă înțeleg că nu trăim vremuri care să aibă răbdare cu fricile de a nu fi suficient de bun și de pregătit. Acum un an, eram într-un salon de spital și mă întrebam cum aș putea să dau înapoi sau să înmulțesc în lume ceea ce eu primeam. Simțeam că semnificația acelei întâmplări nu avea să se reducă doar la mine și la ai mei. Știam că sensul aveam să îl descifrez într-o zi. Așa se întâmplă mereu. Pe 2 aprilie nu am putut nici măcar să mă gândesc la un salt cu parașuta, dar fac un salt simbolic acum, în amintirea acestei zile cu semnificație personală:
Mă pun în serviciul oricui are nevoie, cu toate cunoștințele și abilitățile dezvoltate în urma programului de formare de bază în Psihoterapie Integrativă, a tuturor cursurilor de dezvoltare personală la care am participat până acum și a lecturilor personale, cu experiența mea de viață și cu tot sufletul!
Distanțarea socială nu înseamnă izolare emoțională! Acum mai mult ca niciodată avem nevoie să ne ținem aproape. Dacă aveți nevoie de sprijin psihologic în această perioadă, nu ezitați să îmi lăsați un mesaj în spațiul dedicat comentariilor la acest articol, mesaj privat pe e-mail (contact@denisamanica.ro) sau pe pagina de Facebook.
Vă îmbrățișez cu drag!
Sursa foto: Pixabay.
Îți mulțumesc că ți-ai luat din timpul tău și mi-ai citit articolul. Dacă ţi-a plăcut, a stârnit în tine vreo emoție sau chiar ți-a fost de folos și ai vrea să prinzi de veste imediat ce îl public pe următorul, te invit să rămâi conectat şi cu pagina de Facebook a blogului! 🙂
Comments