Vineri a fost ziua mea de naștere. Zi, care în prima parte a ei, nu a fost chiar atât de frumoasă ca mine. Subiectiv vorbind. Pentru că obiectiv, am început sărbătoarea în urmă cu 2 săptămâni, de când am ajuns în Haarlem. Din nu știu exact care motive, aveam nevoie ca ziua mea de naștere să fie puțin mai specială de data asta. Atât cât poate fi o aniversare, chestii normale, nimic extravagant.

Știam sigur că vreau tort de ziua mea. Dar cum suntem noi în oraș, nu cunoaștem locurile de unde să poți lua unul bun. A căutat omu’ cu o seara înainte o cofetărie, dar la orele 5-6 după-amiaza se închide totul pe aici. Singurul loc în care văzuserăm niște torturi, era supermarketul din apropiere, dar nici acolo nu a mai găsit mare lucru la vitrină. Știind ce vreau, obișnuiți cu gusturile adevărate de la Strop de dulce și Atelierul de Bobo, a renunțat.

Copiii vorbeau despre cadou de la începutul săptămânii. Nu aștept de obicei un cadou din partea lor de ziua mea. Dar de data aceasta, poate și pentru că suntem într-o periodă de tranziție, s-a creat această așteptare. Și fără tort, și fără cadou, ziua mea era pe punctul de a fi compromisă. Mi-am acordat eu timp pentru un duș în liniște, mi-am dat unghiile cu ojă (după mai bine de jumătate de an), ei m-au așteptat cu un mic dejun copios și arătos. Însă nimic nu nu mă mai mulțumea.

Pe la orele prânzului aveam programat un drum în Amsterdam pentru înregistrarea la Centrul pentru Expați. Cu toții ne gândeam că ar fi un moment bun să vedem pentru prima dată orașul. Avea să fie lucrul acela special pe care îl făceam de ziua mea. Doar că eu nu îl mai simțeam așa. Pe de-o parte îmi doream să mă plimb prin centrul orașului, pe de altă parte îmi era teamă că nici acest lucru nu va fi complet. Atunci când te plimbi împreună cu copiii, nimic nu poate fi previzibil. Nu era momentul să pot tolera încă o frustrare. Lucrurile ar fi luat o înturnură și mai neplăcută. Mă mai ținea rațiunea măcar atât cât să îmi dau seama că în starea emoțională în care mă aflam, nu avea cum să iasă ceva bun. Am ales să ne întoarcem în Haarlem.

Odată ce mi-am exprimat nemulțumirea (și nu în modul cel mai drăguț), mi-am dat seama că eram supărată cel mai mult pe mine. Eu știusem de la început ce îmi doresc. Era de datoria mea să mă asigur că am acel tort de ziua mea. Fetița mea interioară era cea care îl cerea. Ea era supărată. Nu atât pe ceilalți, cât pe mine. Avusese încredere în mine că pot să îi ascult, cunosc și să îi îndeplinesc micile dorințe. Un tort. Atât. Și ziua ar fi putut arăta altfel.

Mai aveam aproape jumătate de zi să mă revanșez în fața fetiței. Am lăsat-o să își comunice dorințele. A fost foarte specifică și directă: mâncare de la indonezieni (la care pofteam din ziua în care am venit în oraș, dar de fiecare dată era altceva în frigider) tort cu lumânare și plimbare cu barca.

Am dat fuga la indonezieni și ne-am luat ceva de mâncat din vitrina lor. Apoi am găsit pe cineva care ne-a recomandat o cofetărie. Am ajuns la ea cu doar 20 de minute înainte sa-și închidă ușile. Am luat un tort cu ciocolată, lumânari și ne-am întors în apartamentul nostru.

Chiar dacă nimic nu a fost atât de bun și gustos pe cât ne așteptam și eram noi obișnuiți să găsim la furnizorii noștri de mici plăceri culinare din România, fetița a fost împăcată. Era în centrul atenției tuturor, așa cum ar trebui să fie toți copiii de ziua lor de naștere. Nici nu a mai contat că ploaia a făcut imposibilă plimbarea cu barca. Știa că acum o voi asculta și nu o împiedica nimenc să-și prelungească sărbătoarea ca-n povești: trei zile și trei nopți. Așa că ieri dimineață, fetița s-a trezit înaintea tuturor și și-a ales cadoul. Am mers cu toții să îl luăm, dar a avut parte și de o surpriză.

Cea de-a 35-a aniversare a venit cu o lecție valoroasă. Ceva pe care îl cunosc de câțiva ani în teorie, dar pe care îl mai am atât de mult de practicat: iubirea de sine și ascultarea copilului interior. Cu toții avem unul, pe care îl neglijăm, nu ni-l asumăm, îl lăsăm necrescut și captiv mecanismelor lui de apărare.

Morala poveștii este că fericirea noastră cade în grija și responsabilitatea noastră. Este greu ca ceilalți să ne ghicească dorințele atunci când nici pentru noi nu este clar ceea ce ne dorim. Și nici nu este corect să le punem lor în spate această sarcină de a ne descifra gândurile. Dar avem posibilitatea să reparăm fiecare greseală pe care o facem față de noi înșine. Mai ales noi, mamele, care cădem atât de des în capcana neglijării propriilor nevoi, plăceri, dorințe. Iubirea și grija de sine nu ne face mame mai rele, ci dimpotrivă. Capacitatea noastră de a dărui crește pe măsură ce învățăm să ne dăruim nouă.