Mi se întâmpla adesea în copilărie să mă trimită mama să îi aduc ceva din frigider, ca mai apoi să mă trezesc stând în fața lui, fără nici cea mai mică idee despre ce trebuia să duc cu mine înapoi.
Deși la vremea aceea nu aș fi admis nici în ruptul capului, visarea cu ochii deschiși era un obicei la care apelam destul de des. Pe atunci, frigiderul nu se afla în apropierea bucătăriei, iar uneori drumul până la el reprezenta ocazia perfectă de a mă refugia în visele mele despre viața de când voi fi mare .
Am fost un copil crescut la țară. La nici 7 ani împliniți începeam să particip la treburile dintr-o gospodărie mare, cu multe animale. Părinții m-au protejat cât de mult au putut. Dar viața la țară, acolo unde mi-am petrecut primii 11 ani din viață, nu a fost nicicând ușoară. Timpul pentru joacă era ceva ce rămânea după ce „treburile importante” se terminau (și rareori o făceau).
Când visam cu ochii deschiși la viața mea de adult, lucrurile deveneau mai distractive și interesante. Departe de supravegherea, regulile și cerințele vreunui adult, proiecția în viitor îmi aducea libertate și siguranță. Singurul inconvenient era că, uneori, mă făcea să uit de legătura de pătrunjel pe care mama mă rugase să i-o aduc din frigider, atrăgându-mi astfel câte o muștruluială.
Astăzi nu știu dacă trăiesc exact viața la care visam când eram copil. Dar este cu siguranță una care i-ar fi plăcut copilului care am fost. Și cu toate acestea, observ că nu m-am lăsat de tot de obiceiul de a „fugi” din realitatea imediată. Se întâmplă uneori să trăiesc senzația „de film” sau „vis”, cum am numit-o eu cu mult înainte de a afla că așa și este descrisă una dintre formele de disociere (derealizarea) în manualele clasice de psihologie. O senzație stranie, care la început mă speria. O senzație de a fi și a nu fi „aici și acum”. Ca și cum pentru câteva momente nu aș fi în această realitate, în această încăpere și cu aceste persoane.
Ce este disocierea și cum o recunoaștem
Pe scurt, disocierea este o deconectare de la sine sau de la mediul înconjurător atunci când ceva se întâmplă brusc sau pentru prea mult timp și ne depășește capacitățile și resursele de a ne proteja sau a procesa pe loc evenimentul.
Disocierea este așadar un mecanism de protecție și supraviețuire. Un mod în care sistemul nostru nervos autonom s-a adaptat la mediul în care s-a dezvoltat, pentru a ne proteja integritatea psihică, atunci când nu a existat o altă cale de scăpare.
Dacă ne imaginăm că sistemul nervos autonom ar fi un panou electric, disocierea ar fi siguranța biologică care sare atunci când tensiunea psihică ne depășește capacitatea de conținere și resursele. Este un mecanism de deconectare de la o realitate mult prea dureroasă și prea greu de îndurat.
Fereastra de toleranță
Nu putem înțelege pe deplin ce este disocierea fără să cunoaștem ce este fereastra de toleranță, un concept-cheie introdus și documentat de Daniel Siegel.
Fereastra de toleranță reprezintă zona noastră de siguranță, echilibru și confort. Este acel spațiu interior în care putem procesa stresul, emoțiile și tot ce ni se întâmplă, fără a ne simți copleșiți. Atât timp cât suntem în interiorul acestei ferestre, rămânem ancorați în prezent, putem gândi clar și ne putem gestiona trăirile fără să explodăm (fight) să căutăm ieșirea de urgență (flight) sau să ne închidem în noi (freeze).
Dacă mediul în care am crescut a fost lipsit de siguranță sau prea puțin receptiv la nevoile noastre, atunci fereastra noastră de toleranță este mai îngustă. Devenim astfel mult mai „sensibili”, iar un stimul aparent neînsemnat ne poate arunca în afara ei, determinând sistemul nervos autonom să caute salvarea într-una dintre cele două extreme:
- Hiper-excitarea (peste limita superioară a ferestrei de toleranță) – este starea în care corpul nostru alege să se apere prin luptă sau fugă (activarea ramurei simpatice a SNA). Ne putem simți inundați de o anxietate copleșitoare și într-o stare de continuă alertă (hipervigilență), ne cuprinde furia sau suntem captivi într-un vârtej de gânduri repetitive (ruminația).
- Hipo-excitarea (activare sub limita inferioară a ferestrei de toleranță) – apare atunci când pericolul pare de neînvins, iar sistemul nostru nervos autonom „stinge lumina” (activarea ramurei parasimpatice a SNA) pentru a ne proteja, intrând în modul shutdown (închidere).
Feluri în care ne putem disocia
Cele mai cunoscute forme de disociere menționate în manualele clasice de diagnosticare (DSM-5, American Psychiatric Association, 2013 și ICD-11, World Health Organization, 2022) sunt:
- Derealizarea – se referă la deconectarea de mediul înconjurător, de ceea ce se întâmplă în afară. În această stare, obiectele sau persoane din jur pot părea străine, ireale sau lipsite de substanță. Momentul prezent se aseamănă cu o proiecție de cinema sau o scenă privită de departe sau prin ceață. Sunetele pot deveni și ele îndepărtate, înfundate sau distorsionate.
- Depersonalizarea – descrie experiența detașării de propria persoană sau experimentarea de sine din afară. Ca și cum senzațiile, emoțiile, gândurile sau acțiunile ar aparține unei alte persoane.
Așa cum putem observa, ambele forme se referă la experimentarea unei stări de detașare/deconectare. Direcția în care se întâmplă această deconectare face diferența între cele două: față de lumea exterioară sau față de propria persoană.
Disocierea în CPTSD: emisfera dreapta vs. emisfera stângă
O altă clasificare și descriere complexă a fenomenului disocierii este cea pe care o face Pete Walker, un renumit psihoterapeut american specializat în CPTSD (traumă complexă), în funcție de dominanța uneia dintre cele două emisfere ale creierului:
- Disocierea specifică emisferei drepte – procesul prin care emisfera dreaptă „amorțește” conștiința pentru a putea supraviețui sentimentelor copleșitoare. Pete Walker a observat că supraviețuitorii CPTSD resimt adesea această stare ca pe o rătăcire în fantezie, însoțită de confuzie, „ceață mentală” și oboseală cronică.
Această stare este asociată cu hipo-excitarea și cu depășirea limitei inferioare a ferestrei de toleranță, fiind o strategie de conservare a energiei în fața unui pericol perceput ca fiind inevitabil.
- Disocierea specifică emisferei stângi se manifestă prin activitate mentală intensă. Este modul în care creierul nostru încearcă să „rezolve” prin logică o durere emoțională și senzorială.
Acest tip de disociere îl protejează pe supraviețuitor prin:
- ruminații nefolositoare și obositoare legate de probleme care nu au legătură sau au o legătură foarte mică cu adevărata sursă a durerii;
- intelectualizare – atunci când ne bazăm foarte mult pe raționament, pe a ști și a înțelege „de ce”, practicăm un limbaj sofisticat și specializat pentru a ne proteja de lumea periculoasă a simțirii interne;
- preocupare externă – concentarea excesivă pe alte activități, evenimente, detalii de suprafață cu scopul de a ne distrage atenția de la sine și de la durerea interioară.. ex: scrolling-ul automat pe rețelele de socializare, urmărirea compulsivă a știrilor mondene, etc…
Această perspectivă a lui Pete Walker pune sub semnul întrebării vechile teorii, comform cărora disocierea se manifestă doar prin gol mental, energie scăzută sau leșin (indici ai hipo-excitării/activare sub limita inferioară a ferestrei de toleranță) și aduce în lumina reflectoarelor o formă de disociere mai puțin (re)cunoscută, dar intens validată social: disocierea funcțională (high-functioning).
În această stare, sistemul nervos autonom rămâne „blocat pe pornit” (starea de fight/flight), însă persoana este decuplată de la experiența internă a acestei alerte pentru a putea continua să performeze.
Atestări ale disocierii în limba română
Departe de a fi un semn de „nebunie”, disocierea este o experiență profund umană și comună, „diagnosticată” și în limbajul nostru popular.
Iată câteva expresii pe care poate le cunoști sau pe care chiar le-ai folosit, fără să bănuiești substratul psihologic la care fac trimitere:
- „A-ți fugi mintea„- conștiința „alunecă” din prezent atunci când acesta devine prea plictisitor sau ușor inconfortabil.
- „A uita de la mână până la gură„- apare adesea în stări de stres sau de copleșire. Creierul nu mai reușește să proceseze și să stocheze informația liniar, deoarece resursele sunt direcționate către supraviețuire sau către o stare de alertă internă.
- „A fi cu capul în nori” – expresie clasică pentru detașarea de realitate și care sugerează absența „împământării” (grounding-ul).
- „A te pierde în propriile gânduri” – expresia hiper-activării și a ruminării. Sinele se retrage complet în procesele cognitive, pierzând contactul cu senzațiile fizice.
- „A visa la cai verzi pe pereți„- o formă de evadare în fantezie. Când realitatea este prea dură sau aridă, mintea creează o lume paralelă ca mecanism de protecție sau de consolare.
- „Căzut din cer/de pe lună” – descrie starea de dezorientare și senzația de „străin” în propria viață, specifică momentelor în care sistemul nervos este copleșit și complet decuplat de la realitatea exterioară.
- „A ți se tăia firul/ A ți se lua curentul” – surprinde momentul de shutdown (hipo-excitare), când conexiunea cu prezentul se întrerupe brusc.
- „A vorbi cu pereții” – descrie senzația pe care o trăiesc cei când încearcă să se conecteze cu o persoană disociată.
Cum putem să ne îmbunătățim starea de prezență
În contextul unui trecut cu experiențe dificile, disocierea capătă adesea o formă cronică și subtilă. Ea nu apare doar în momente de criză, ci se poate transforma într-o stare de fundal. Dar, la fel cum o altă vorbă din popor spune că „orice învăț, are și dezvăț”, amintind de neuroplasticitate – capacitatea creierului de a dezvolta noi conexiuni pe tot parcursul vieții – prezența (opusul disocierii) nu este o trăsătură fixă. Ci o abilitate care poate fi antrenată și îmbunătățită.
Nu avem nevoie de tehnici complicate. De cele mai multe ori, simplitatea este cea care ne ajută cel mai mult sistemul nervos autonom. Din multitudinea de exerciții disponibile, preferatele mele rămân cele clasice, pe care le folosesc atât în uz personal, cât și cu clienții în cabinet:
- Orientarea în spațiu – ușor de practicat și adaptabil, acest exercițiu simplu are puterea aproape instantanee de a ne ancora în prezent, a ne detensiona și autoregla. Explorarea mediului încojurător cu răbdare și curiozitate, transmite sistemului nervos autonom semnalul că avem timp, suntem vii și în siguranță. Găsesc această practică cu atât mai valoroasă în vremurile actuale în care petrecem foarte mult timp privind fix în ecrane pentru multe minute sau chiar ore în șir. Atenție, se poate lăsa cu nevoia de a lua o gură de aer mai mare, de a căsca sau chiar de a te întinde. Sunt toate semnale bune, lasă-le să îți urmeze cursul natural. 🙂
- Împământarea (grounding-ul) – pentru că disocierea se asociază adesea cu senzația de plutire și absența senzațiilor în picioare/partea inferioară a corpului, mută-ți atenția pe punctele de contact (podea, șezutul și spătarul scaunului) și simte sprijinul. Simte cum greutatea corpului tău se lasă în jos, spre pământ. Această direcționare a atenției (de sus, din cap, spre jos, spre tălpi) este opusul disocierii care ne trage mereu „în sus și în afară”. Astfel, îi transmitem sistemului nervos un semnal de stabilitate.
- Conexiunea socială – suntem ființe sociale și am supraviețuit în grupuri. Însoțirea/a fi împreună cu alte ființe umane, este un alt mod de a-i transmite sistemului nostru nervos un semnal un biologic de siguranță.
Aceste practici nu sunt despre a ne forța să fim „prezenți” 100% din timp, ci mai degrabă despre a crea mici insule de siguranță în viața de zi cu zi. Pe măsură ce ne ancorăm tot mai des în „aici și acum”, fereastra de toleranță se lărgește, iar reziliența noastră emoțională crește. Astfel, mediul încetează să mai pară atât de amenințător, iar sistemul nostru nervos nu va mai simți nevoia să „taie curentul” la primul semn de distres.
În loc de concluzii…
Disocierea nu este o alegere conștientă sau o „defecțiune”. Ci mai degrabă o adaptare creativă și ingenioasă a sistemului nervos autonom de a ne păstra integritatea psihică atunci când mediul devine nesigur, imprevizibil sau copleșitor.
Poate că azi nu mai alergăm să ne salvăm viața din ghearele unui prădător din salbăticie, dar stresul modern activează aceleași căi neuronale. Dacă ar fi să ne uităm doar la stilul și condițiile de viață actuale (supra-expunerea facilitată de progresul tehnologic) și la evenimentele locale și internaționale din ultimii 5-6 ani (anii de pandemie, izbucnirea unui război la granița cu România, alegerile electorale, recenta amenințare a unei crize a petrolului), semnalele biologice pe care le primește constant sistemul nostru nervos autonom sunt de amenințare, pericol, nesiguranță.
Dacă la toate aceste provocări actuale adăugăm experiențele dificile din trecut, neprelucrate și neprocesate încă, fereastra noastră de toleranță va rămâne foarte îngustă, iar noi blocați în aceleași reacții rigide de supraviețuire. Vestea bună este că odată ce oferim sistemului nervos autonom experiența siguranței simțite și percepute, „meniul de reacții” se poate diversifica și noi „opțiuni” devin disponibile. Astfel, putem să avem parte de o viață mai satisfăcătoare, cu relații ce ne îmbogățesc și alegeri aliniate cu sinele nostru integrat.
