Un spațiu doar pentru tine. În care să te simți atât de în siguranță, încât să lași controlul la ușă. Un spațiu în care să poți să te plângi, să fii vulnerabil, să permiți fricilor să se arate. Să te sfarmi în grăunți de nisip, să te recompui și apoi să te relaxezi. Două urechi care să te audă, și două brațe gata să te cuprindă. Acum o lună am început terapia.

Ne străduim să le oferim celorlalți ceea ce nouă ne lipsește cel mai mult. În speranța că așa ne vom stinge setea interioară. Dar nu ajungem niciodată acolo. Pentru că o picătură scursă de pe fundul unui pahar gol nu poate să ne umezească nici măcar buzele. Iar senzația de sete se întețește.

Uneori îmi este ciudă. Pe mine. Că nu sunt o mamă mai deșteaptă. Alteori sunt, dar nu îmi iau suficient de în serios intuiția. Mereu am simțit că aș fi putut răzbi mai ușor cu temperamentul lui Albert dacă aș fi făcut terapie. Dacă aș fi avut lângă mine un om, un specialist care să mă țină de mână pe acest drum pe care mi l-am asumat fără să-i cunosc cotiturile. Am crezut că pot conține furtuni emoționale și susține relații. Am făcut-o. Dar așa cum am putut și m-am priceput. A durat aproape 2 ani până să ajung în terapie individuală. Primul pas a fost un workshop despre care am povestit aici. Au urmat programele de dezvoltare personală cu Oana Stoianovici și înscrierea la cursurile de formare în psihoterapie.

În cele patru săptămâni de terapie am avut ocazia să îmi fac o imagine mai clară despre ce poate însemna un astfel de proces. Sunt revelații personale, dar valide, zic eu:

1. Față de terapeut nu ai nicio datorie atunci când explorezi realitatea poveștii tale. Nu ai presiunea timpului și a spațiului alocate ție în discuție. Nu stai să calculezi în minte dacă nu cumva ai vorbit prea mult despre tine și nu i-ai dat celuilalt ocazia să se plângă și el de ale lui.
2. Ai șansa să obții o perspectivă mult mai obiectivă asupra situației pe care o ai de înfruntat. Terapeutul este empatic și conținător prin fișa postului, dar nu este acolo să te cocoloșească și să te mămoșească.
3. Terapeutul este un om care a trecut la rândul lui printr-un proces propriu. Este puțin probabil să se fi luptat cu fix aceiași balauri pe care îi ai tu de înfruntat, dar mai mult ca sigur a mai trecut și cu alte ocazii pe drumul acesta.
4. Terapeutul se informează și se formează continuu în știința vindecării sufletului. Înțeleg că mulți oameni au impresia că acesta este un lucru facil, ce mare brânză să stai să asculți un om și să îi dai niște sfaturi. Și nu contest faptul că poți avea anumite abilități de bază înnăscute. Dar, ca în orice meserie, e nevoie să treci prin niște școli, să studiezi, să mergi pe la cursuri, conferințe, workshopuri. Vorbim de instrumente, tehnici sau informații care se achiziționează pe parcurs și pe care ai nevoie să le stăpânești suficient de bine astfel încât să ajuți omul să își atingă obiectivele.
5. Experiența și cunoștințele terapeutului, dar și relația pe care ați reușiț să o formați pot fi surse valoroase de informații noi despre tine. Astfel de insighturi/ conștientizări apar mai rar la o cafea cu un prieten.
6. Și nu în ultimul rând, relația de prietenie poate să aducă mai multă bucurie, odată ce o despovărezi de greutățile individuale. Atât ție, cât și prietenului tău. Pentru că acum ai un specialist în persoană terapeutului care să te ajute să găsești răspunsurile de care ai nevoie și soluțiile potrivite. Este ca și cum ai merge gata dușat și parfumat la întâlnirea cu celălalt.

Cam acestea sunt concluziile mele după prima lună de terapie. Lista rămâne deschisă pentru cine dorește să adauge și alte perspective din experiența personală. Am simțit să scriu acest articol pentru că văd multă confuzie și neîncredere în jurul meu. Lipsind-ne, în acest fel, de resurse reale care să ne ajute să ne facem viața mai frumoasă și mai ușoară, să ne eliberăm de scenarii și tipare comportamentale arhaice, să ne întâlnim cu cine suntem noi în esență.

Sursa foto: Pixabay.