Duminică, într-un weekend cu vreme frumoasă de toamnă. Nu mă așteptam ca drumul spre casă să dureze puțin. Fiind vorba despre Valea Prahovei, eram mulțumită și dacă ajungeam în aceeași zi. La venire stătusem 4 h cu fundul în mașină, drum parcurs în timpul săptămânii.

Am setat destinația și am lăsat Google Maps-ul să-și configureze traseul. Nu-mi venea să-mi cred ochilor când am dat cu ei de timpul estimat: 3h, 20m. Am verificat la repezeală ruta propusă, dar ce ți-e curca privind la crăci, ce mi-s eu uitându-mă la rute.. De un lucru eram sigură. Nu era drumul pe care venisem, acesta părea să fie mai direct. Asta ar fi trebuit să îmi dea de gândit, dar seducția timpilor era prea mare. De aproape 5 zile plecată de acasă, îmi era dor de dragii mei de-aș fi zburat spre ei. Colegele și partenerele mele de drum se grăbeau și ele.

Go, Mr Google, go! Du-ne acasă cât poți de repede!

După vreo 30 de minute, mă împăcasem cu ideea că drumul era numai pietre, țărână și colb. Împrejurimile ne prinseseră bine pe perioada taberei, zonă frumoasă și retrasă, numai bună de liniștire. Dar abia așteptam să ieșim la șosea. Contrar așteptărilor mele, drumul începea să urce și mașina să trosnească pe ici, pe colo de la vreo piatră mai acătării. Nu mă pricepeam eu la rute, dar aceasta începea să nu-mi mai placă. Mă încerca un gând să facem cale întoarsă și bine ar fi fost să-mi urmez impulsul.

Off-road de nevoie.

Șoc și groază după ce am intrat în pădure. Pietrele erau acoperite cu pământ și drumul era presărat cu hârtoape cât mașina mea de mari. Și nu este o mașină chiar micuță, vorbim despre un break. Am trecut primul gropan, pe-al doilea, pe-al treilea, nici eu nu știu cum. Le luasem frica atât de tare, încât nici să ne întoarcem nu mi se mai părea o soluție. Știam ce lăsasem în urmă, măcar în față trăgeam nădejde de mai bine. Semnalul la telefon ne părăsise și el. Colega mea din dreapta, mai experimentată în plimbările pe coclauri, mă asigura că sunt drumuri mai rele de atât. A coborât din mașină și a devenit ochii mei din exterior. O altă colegă a rămas pe bancheta din spate să îmi facă galerie. Mai coboram și eu să verific apa din gropi cu mâna, ca să le estimez adâncimea și să îmi fac un plan de atac. Oamenii pe care îi întâlneam pe drum ne priveau cu uimire, alții cu un zâmbet în colțul gurii de la înălțimea SUV-urilor lor. O mașină cu garda joasă și cu patru femei la purtător nu cred că este o apariție obișnuită pe un drum de plimbări cu atv-ul și de făcut enduro.

Am mers așa vreo 7-8 km. Cu mașina într-a întâia, de-i sfârâia ambreiajul, dând-o cu fundul de pământ din loc în loc, eu plângând și scuipând cuvinte cu beep-beep la adresa lui Mr. Google. Nu treceam bine un crater periculos, că dădeam peste altul. Parcă nu se mai terminau. De ce înaintam, panica punea stăpânire pe mine de-a binelea. Nu într-atât încât să mă pierd de tot cu firea, dar disperarea era maximă. Nu mă puteam gândi decât la un singur lucru. Că mi-aș fi dorit să am puteri de Superman, să îmi iau mașina la subraț și să o pun cu roțile pe asfalt. Sau măcar pe un drum fără hârtoape. Biata mașină, așa aventuri nu a trăit în viața ei!

Am ieșit la asfalt tefere și aproape nevătămate, după mai bine de două ore, poate chiar trei. Dumnezeu mai știe cât a durat acest drum istoric, fără semnal la telefon și în compania propriilor frici, demoni, ghizi, strămoși (că tot ne întorceam după cinci zile de psihoterapie transgenerașională) și orice alte entități or fi păzit asupra noastră. Mai puțin Mr. Google care ne-a jucat o festă de zile mari. Ne-a amăgit cu trei ore, ca mai apoi să ne ducă acasă în vreo șase.

Alegoria drumului interior.

Nu mai sunt sigură că așa se numea figura asta de stil, dar așa mi-a venit în minte să denumesc această scurtă, dar intensă călătorie. Fiecare groapă pe care o descopeream era un hățiș interior, o rană care mă lua acum prin surprindere doar pentru că eu, de frică, îmi întorsesem de prea multe ori privirea de la ea. Venise vremea confruntării. Un ultim cadru al taberei din care mă întorceam și unde am simțit că mecanismele mele de apărare sunt încă pe poziții și din nou m-au ținut la suprafață. Însă Universul are grijă de mine. Când mă vede că mă codesc, hop c-o mână de ajutor! Nu mă lasă să fierb în mustul inconștienței mele. Știe mai bine decât mine cum funcționez și îmi trimite fix ce am nevoie ca să rup barierele controlului. Mai o întâlnire cu fantomele profesorilor din copilărie, mai o operație pe creier și o perioadă de spitalizare cum nu aș fi crezut vreodată că pot să duc, iar acum un drum de vise rele ca acesta…

Copilul

Oricât de mari și vaccinați am fi, la casa noastră și cu copii în ea, Copilul din noi este acolo. E nevoie doar de un simplu stimul ca să se activeze. Fie că este vorba de un cuvânt, un ton nepotrivit, o persoană, o situație, ceea ce am înregistrat, am simțit, am văzut și am înțeles în primii ani de viață iese la suprafață mai actual ca oricând. Pune stăpânire pe noi și ne dictează reacțiile. Fără ca noi să ne dăm seama măcar..

De la un timp încoace, după ce m-am mai plimbat pe la niște cursuri și am mai citit niște cărți, nu mai sunt nici eu chiar atât de inocentă. Simt când alunec pe tărâmul Copilului și încerc să observ cât pot de mult. Iar în povestea de mai sus, în traducere liberă, monologul interior suna cam așa:

Am luat mașina “bună” de acasă și mă întorc cu ea ruptă în două. O s-o dezamăgesc pe Mama din nou. NU merit încrederea ei. NU sunt suficient de bună și responsabilă! Am comis-o din nou!

Vă sună cunoscut? Îl auziți și voi?

Cât despre relația mea cu Google Maps, încă una din asta și povestea noastră de iubire s-a încheiat, Mr. ! 😀

Sursa foto: Pixabay.