Marți am publicat articolul despre pățania de sâmbăta trecută și apoi am început să prospectez internetul în căutare de noi școli în care aș putea să mă formez ca psihoterapeut. Nu fusese să fie de data aceea, dar nici nu aveam să mă opresc acolo. Știam că undeva în Bucureștiul acesta mare e ceva pus deoparte pentru mine. Eram convinsă că până la urmă voi găsi mediul pe care mi-l doresc și profesorii în care să cred.

Am ajuns pe site-ul Asociației Române de Psihoterapie Integrativă. Nu mai știu exact cum, probabil denumirea îmi rămăsese în minte în momentul în care mă documentasem despre ce alegeri aș putea face în domeniu. Am tot sondat site-ul până am ajuns pe pagina de Facebook. Întâmplarea făcea ca primul anunț să fie despre o întâlnire de prezentare a școlii și a programului de formare chiar în seara aceea. Vedeam că interviurile de admitere se ținuseră pe 5 octombrie, că primul curs se întâmplase deja în weekend, dar încă se mai făceau înscrieri. Nu înțelegeam cum, dar era musai să ajung să văd despre ce era vorba. Era ora 12.30 și până la 18.00  trebuia să găsesc rapid o soluție pentru copii și să ajung la prezentare. Prima dată am încercat cu bărbatul, care apoi și-a dat seama că are ședință dincolo de ora la care aveam eu nevoie să îi preia pe copii. Apoi mi-am dat seama că Bunica nu locuiește departe de sediul asociației și oricum rămânea singura opțiune validă. După ce am reușit să plecăm de la grădiniță cu 30 de minute întârziere, că deh, pe copii îi apucă una, alta fix când ești pe fugă, la 17.30 îi debarcam și fugeam la întâlnire.

Am găsit aici un spațiu modern, dar impregnat cu o energie aparte și cu o încărcătură spirituală aproape cunoscută. Nici prezența femeii din fața noastră nu era una obișnuită. M-am așezat cât mai aproape. Să aud totul. Nu venisem croită pe ceva anume și îmi impusesem să rămân moderată în așteptări și simțiri. Însă mi s-au dus toate setările când mi-am dat seama că am în fața mea un om care răspundea întrebărilor mele încă nepuse, care vorbea pe limba mea. Un psihoterapeut pasionat de meseria lui, care era pregătit să împărtășească din cunoașterea sa cu oricine era interesat să facă primii pași în psihoterapia integrativă. Un profesionist nu mai puțin acreditat național și internațional, dar care credea mai mult în potențialul omului decât în facultățile absolvite și diplomele obținute. Discursul doamnei mă convingea din ce în ce mai mult, nimic din ce auzeam și vedeam nu era în dezacord cu ceea ce simțeam, eram și ceea ce îmi doream eu de la un program de felul acesta. Ajunsesem într-un loc în care începeam să cred că aș putea să îmi ating obiectivele, să cresc și să mă dezvolt în ritmul meu.

Cursurile începuseră, într-adevăr. Dar încă o grupă era în formare. Oricât de mult încercasem să mă temperez, nu am putut să nu mă înscriu la finalul întâlnirii. Din datele pe care le aveam, nimic nu mă oprea să o fac. Pentru că nu pot să mai aștept încă un an, să mai studiez, să mai aplic, să mai sper. Oricât de nesăbuită mi-ar fi părut altădată decizia, nu mai am răbdare. Eu vreau să încep specializarea acum. Așa că pe 3-4 noiembrie mă întorc la școală. Sunt  încântată și nerăbdătoare și mă simt mai aproape ca oricând de ceea ce mi-am dorit să devin eu atunci când voi fi mare.

Totul e bine când se termină cu bine! Pe de altă parte, să nu credeți că nu au început să mă încerce și niscaiva îndoieli prostești. Că nu am avut parte de un proces riguros de selecție. Că poate a fost prea ușor ca să fie și bun. Nu știu de unde îmi vine această credință că numai ceea ce obțin greu merită apreciat. De fapt, am o bănuială și ea este temă pentru noul proces pe care mă pregătesc să îl încep. Deocamdată încerc să mă apreciez pentru faptul că nu i-am lăsat pe alții să îmi influențeze părerea despre ce sunt, pot și vreau să fac. Aceasta da noutate pentru mine și asta vă doresc și vouă! 🙂

Sursa foto: Pixabay .