Plecarea din România între emoție și rațiune

La nivel rațional, decizia noastră a fost mai degrabă un curs firesc al evenimentelor din viața noastră, a ceea ce am setat de-a lungul timpului pentru familia noastră. La nivel emoțional, am trecut prin furci caudine.

Motive puternice.

Am făcut acest pas pentru noi și pentru copii. Aș spune că în primul rând pentru noi. Pe ei oricum i-am fi susținut și i-am fi încurajat să exploreze lumea. Însă ei au o viață înainte, noi mai avem doar jumătate.

Oricât de greu ne-a fost să ne despărțim de familie și prieteni, de viața noastră așezată din România, știam că vom ajunge să regretăm dacă nu plecăm. Dacă nu încercăm. O decizie la răscruce de drumuri, acel moment în care simți că ai destinul în propriile-ți mâini. Unul dintre cele mai grele lucruri de dus în viață, mi se pare că sunt regretele. Noi nu l-am fi putut suporta pe acesta. De câte ori nu auzi:

– Ar fi trebuit să plec atunci când am avut ocazia!

Sau

– Ar fi trebuit să fac X lucru când am avut ocazia!

Eu tot plec de acasă de pe la 11 ani. Niciodată desprinderea nu a fost ușoară, însă de fiecare dată a fost cea mai bună decizie. Zilele de dinainte plecării, mi-au amintit de venirea în București. Aveam multe motive care să mă țină în Craiova: familia la 30 de minute distanță, prietene foarte bune, iubit. Dar firul meu roșu mă trăgea în altă parte. Acum sunt convinsă că dacă nu l-aș fi urmat, nu m-aș fi simțit atât de bine în viața mea.

Copiii au înclinat destul de mult balanța în favoarea deciziei de a pleca. Acum 9 ani, când ei existau doar la nivel de dorință, au fost momente în care îi vedeam născuți în altă țară. Treptat, m-am împăcat cu gândul că acest lucru nu era posibil pentru moment. Cât au fost mici, a fost suportabil. Însă pe măsură ce creșteau și noi nu le mai puteam acoperi toate nevoile, situația devenea din ce în ce mai frustrantă. Cu foarte mult efort reușeam să îi aducem mai aproape de normalitatea pe care ne-o doream noi pentru ei. Dar în momentul în care ieșeau pe ușa casei, din ce în ce mai puține mai depindeau de noi sau de eforturile noastre. Chiar dacă aici nu va fi totul așa cum sperăm, pentru copii tot a fost decizia cea mai bună. O convingere personală spune că experiențele sunt foarte importante în educația copiilor, iar adaptabilitatea este o abilitate care se construiește de mic pentru o viață împlinită de adult. Pentru copii știu că aș fi venit în Olanda și pe jos.

Frici și îndoieli.

Unii dintre prietenii noștri apropiați nu ne-au înțeles decizia. Nici pentru noi nu a fost ușor să o integraăm din prima. A fost un proces de câteva luni, în care ne-am desprins treptat, în care am învățat să lăsăm atașamentele deoparte, să ne continuăm planurile. În ciuda tuturor fricilor și îndoielilor:

1. Familia și prietenii.

La nivel emoțional, părinții noștri au fost devastați de decizia noastră. Chiar dacă rațional înțelegeau că este cea mai bună alegere pentru noi în acest moment. I-am lăsat înlăcrimați, temători și îngrijorați. Știm că dorul de noi și de nepoți nu este ușor de dus, dar încercăm să îl facem mai suportabil cu ajutorul apelurilor video.

Viața nostră din ultimii ani nu ne-a permis o socializare prea intensă, iar acest lucru s-ar putea să ne fie de folos acum. Treceau multe luni până să ne întâlnim prietenii. Nici nu avem prea mulți. Puțini, dar buni. Ca și familia, fiecare are un loc în inima noastră și îi vom purta cu noi peste tot în lume și oriunde ne-am afla.

2. Casa și căminul nostru.

Casa noastră este un vis împlinit. Este al treilea copil comun. Totul este gândit de noi, etapă cu etapă. De la alegerea terenului și a proiectului, până la ultima piesă de mobilier comandată. La care se adaugă bătaia de cap, investiția de timp, efort și de bani. Însă a trebuit să admitem că avem doar o casă frumoasă, în care ne simțim minunat. Afară, ne izbea realitatea. Contrastul era prea mare între ceea ce încercam noi să creăm în bula noastră și contextul general. Pentru o viață împlinitoare, eforturile individuale au nevoie de susținerea mediului. Iar noi aveam nevoie de mai mult. În cele din urmă, casa a devenit plasa noastră de siguranță și ne-a oferit mai multe motive să plecăm decât să ne rețină.

3. Conflictul interior.

Din momentul în care s-a deschis perspectiva plecării, a început și conflictul meu interior. Mă entuziasma să experimentăm de aproape o altă cultură, este o experiență pe care ne-o doream amândoi de mult timp. Dar cum râmânea cu formarea mea, cu planurile mele de a-mi deshide cabinetul de terapie? Iar nu puteam să termin ce am început, din nou îmi abandonam visul.

Apoi mi-am reconsiderat poziția și mi-am dat seama că eu sunt instrumentul principal al muncii mele. Dacă eu mă dezvolt, mă predau procesului meu, îi voi putea ajuta și pe clienții mei să se dezvolte. Nu las în nimic în urmă, îmi voi continua drumul. Terapia se poate face și online. Lucrez deja de mai bine de 2 luni în acest format cu grupa de la Copilul interior (programul Oanei Stoianovici) al cărei antrenor sunt. Și după cum arată situația în prezent, online-ul va fi de bază mult timp de acum înainte. Își are și el avantajele sale.

4. Limba neprietenoasă.

Neerlandeza nu este o limbă ușoară. În minte derulam scene cu mine încercând să cumpăr o pâine (deși noi facem pâine în casă 🙂 ) și vânzătoarea nu mă înțelege. Frica aceasta s-a accentuat în momentul în care ne-am apropiat de graniță. În noaptea pe care am dormit-o la Arad, m-am trezit la 3 și jumătate, deși mai aveam de dormit până la 5. Din Frankfurt, am plecat cu 2 ore mai devreme, tot din cauză de nesomn dimineața. Să ajung mai repede în Haarlem și să văd dacă mă înțeleg cu vânzătoarea de la magazin să îmi dea pâinea. Cu toate că la nivel rațional știam că olandezii vorbesc engleza, o teamă primară, transgenerațională era mai puternică și mă stăpânea: nu îmi voi putea hrăni copiii. Și din ea se desprindeau alte câteva zeci sau chiar sute. Inconștientul individual și colectiv sunt teritorii încă insuficient explorate.

5. Vremea.

Eu sunt născută vara, sunt o ființă solară prin definiție. Nu iubesc temperaturile de 40 de grade, dar sunt dependentă de soare, de căldura și de lumina lui. Starea mea emoțională este influențată de prezența sau de absența lui. Haarlem are climă de Londra. Să mă obișnuiesc cu ea, va fi una dintre cele mai mari provocăti. Cred că a sosit momentul să integrez ploaia și vremea înnorată ca fenomene firești ale naturii. Așa cum în viață nu există doar extaz și bucurie.

Ce m-a ajutat să fiu cu o jumătate de pas înaintea fricilor și îndoielilor.

Modulul de formare al lunii februarie. De la care aveam de gând să trag chiulul. Pentru că nu mi se părea de ajutor pentru pregătirea mea profesională. Din acest punct de vedere, nici acum nu cred că m-a făcut mai deșteaptă. Dar mi-a oferit ceva mult mai valoros. A fost cireașa de pe tort. Au fost cuvintele pe care aveam nevoie să le aud la acel moment. Care mi-au readus convingerile formate în cele 3 luni de spitalizare.

Formatorul este psiholog într-una dintre secțiile Institutului Bagdasar Arseni, spital în care am fost și eu. Aici ajung mulți oameni cu probleme neurologice grave. Timp de 2 zile, am ascultat povești tulburătoare despre oameni în stadii terminale și despre cum le schimbă boala perspectiva asupra vieții. Două dintre ele m-au marcat:

• o doamnă de 50-60 de ani, realizată profesional și material, femeie de afaceri, care spune că a început să trăiască după ce a aflat că este grav bolnavă. După ce muncise în continuu timp de 20 de ani, fără concediu și weekenduri libere uneori, a început să călătorească și să vadă lumea.
• o tânară de 30 de ani, căreia îi recidivase tumora operată la 25 de ani, spune că a trăit intens ultimii 5 ani și dacă reușește să mai câștige încă 5 ani și după a această nouă operație, este mai mult decât fericită și împăcată.

Nu știm ce se va întâmpla mai departe. Dacă ne vom adapta sau nu. Auzim și citim tot felul de povești. Unele de succes, altele cu iz de făcut cale întoarsă spre acasă după câteva luni. Noi știm doar că fiecare își construiește povestea, că este important momentul prezent și că prea puține decizii în viața asta sunt ireversibile. Datoria noastră este s-o trăim frumos și cu sens, pentru că este un dar.

Vă propun și vouă provocarea pe care ne-a lansat-o proful:

Câți ani credeți că mai aveți de trăit? Transformați-i apoi în zile. Veți vedea că nu sunt chiar atât de multe, că sunt doar câteva mii. Dacă îmi cunosc eu bine cititorii, puțin peste 10.000-15.000? Nu mai par chiar atât de multe, nu? Ne mai permitem să le irosim? Să le trăim în frică și fără curajul de profita de toate oportunitățile care se deschid pentru noi?